Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Punctul zero


Observator Cultural, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unii dintre cunoscuţii mei îmi spun că au renunţat să mai meargă la teatru pentru că "se ţipă" prea mult pe scenele noastre. Înclin să le dau dreptate, dar, pe altă parte, nu sînt de acord cu cei care le aplică această etichetă doar actorilor din garda veche. Nu doar pe scena TNB sau la Nottara se joacă prea apăsat, mulţi dintre actorii tineri au exact aceeaşi problemă. Faptul că se îmbracă mai cool şi că joacă "la Afrim" nu-i face mai puţin stridenţi. Nu trebuie să fii critic de teatru pentru a sesiza astfel de derapaje. Cine n-a cunoscut acea senzaţie de jenă, acele momente grele în care ajungem să privim în podea sau să răsfoim caietul-program tocmai pentru că ne simţim agresaţi de voci mult prea intense şi de mişcări exagerat de largi?! Dar acceptăm cu resemnare pentru că, ne zic specialiştii, "aşa e la teatru". Se găsesc diverse explicaţii, fie legate de teatralizare şi de constrîngerile rolurilor de compoziţie, fie de varietatea strategiilor pedagogice. La rîndul meu, accept această convenţie de fiecare dată cînd văd un spectacol şi, în mod firesc, fac o distincţie între lumea reală şi scena de teatru. Nu aştept de la un actor să fie "natural" într-un mod plat şi rigid, dar cred totuşi că trebuie să fie uman chiar şi în cel mai neconvenţional şi mai artificial context.
 
Problema nu e însă doar una strict tehnică şi nu se corectează doar prin lecţii de dicţie şi prin exerciţii de respiraţie. E nevoie de o abordare mult mai pragmatică, care, oricît de demitizantă poate părea în raport cu diversele tradiţii teatrale, este una cît se poate de eficientă. Unii dintre regizorii de film ai Noului Val îşi împing actorii spre o astfel de confruntare frontală. Recent, am văzut making-of-ul filmului Aurora şi am urmărit cu satisfacţie cum Puiu le cerea unora dintre actori să renunţe la gesturile teatrale: "Actorii sînt frumoşi aşa cum sînt ei de la Dumnezeu, de ce trebuie să facă mai mult, să adauge, să pluseze?!" - le spunea el exasperat. Dacă tot s-a vorbit atît de mult despre minimalism, în ultimii ani, atunci trebuie să ne îndreptăm atenţia în primul rînd spre jocul actorilor. Minimalismul nu e condiţionat doar de mijloace, de felul cum în care mişti camera sau de modul în care îţi construieşti decorul. Am văzut spectacole cu un aşa-zis decor minimalist, în care actorii se mişcau şi vorbeau ca pe scena Operetei. Minimalismul e, înainte de orice, o formă de bun-simţ, iar actorilor nu li se spune decît: fii tu însuţi, scutură-te de ticuri şi învaţă să-l asculţi pe cel de lîngă tine.
 
Şi totuşi, de unde acest exces de tuşe groase în jocul multor actori?! O parte din vină au avut-o şi regizorii, mai ales în anii 2000, cînd, odată cu boomul economic, au început să se cheltuiască sume exorbitante pe fel de fel de Apusuri de soare. Această perioadă a fost marcată de o revenire la un stil bombastic de joc, stil pe care unii încercau să-l justifice ca fiind expresionist. Din fericire, criza are şi efecte pozitive şi de aceea sper că epoca maximalistă se va încheia în curînd. Spectacole precum Capete înfierbîntate şi SubPămînt (în regia lui David Schwartz) indică deja o schimbare importantă de direcţie. Voi reveni la acest subiect într-un articol viitor, deocamdată pot doar să constat că astfel de spectacole au ecou şi în afara lumii teatrale. E un mare pas înainte, mai ales într-un mediu artistic dominat de narcisism şi spirit sectar.
 
Dincolo însă de toate astea, rămîne problema şcolii. N-am fost un mare admirator al regizorului Ion Cojar, în schimb, sînt convins că a fost cel mai bun pedagog pe care l-a avut şcoala românească în ultimele decenii. Deşi Cojar era respectat în şcoală, aveam senzaţia uneori că era ignorat de către unii profesori. Păi, să fim serioşi, ce să mai faci cu simplitate şi cu autenticism în ziua de astăzi, cînd profesori şi studenţi, deopotrivă, joacă în tot felul de şuşe şi în emisiuni de divertisment?! În curînd, se vor împlini trei ani de la moartea lui Ion Cojar. Între timp, mulţi dintre foştii lui studenţi au ajuns actori de primă mînă. Asta nu înseamnă că sînt mai talentaţi decît alţii, ci doar că au înţeles ceea ce Cojar le repeta în mod obsesiv în fiecare săptămînă. Iar astăzi, cînd lucrează cu Mungiu, cu Radu Muntean sau cu Peter Weir, aceşti actori pricep exact ceea ce li se cere. N-aş vrea să fiu înţeles greşit, nu cred în excepţionalitatea unei anumite generaţii şi mi se par nocive comparaţiile între anul lui X şi anul lui Y. În loc să fie antagonizaţi într-o cursă de tipul "cine ajunge primul la Bulandra", aceşti studenţi trebuie să aibă sentimentul că fac parte dintr-un proiect comun. Astăzi, rectorul UNATC e Adrian Titieni, un actor talentat şi un profesor bun, care a lucrat îndeaproape cu Cojar. Are acum o şansă extraordinară să reformeze şcoala şi să pună bazele unei platforme educaţionale coerente. Mi se va spune că sînt idealist, dar nu pot să uit ce le spunea Cojar studenţilor: "Plecaţi din punctul zero". Tot de acolo trebuie să înceapă şi Adrian Titieni.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer