Teatrul de atunci şi teatrul de acum - Teatrul Ariel din Târgu Mureş

O poveste de succes poate fi despre oameni, despre clădiri sau despre ambele. Atunci când un fost teatru din perioada antebelică trece prin diverse etape, mai mult sau mai puţin favorabile, şi, după o jumătate de secol se întoarce - reînnoit din temelii şi adus la standarde actuale - la menirea sa iniţială, se cheamă că este o poveste de succes. În acest caz, ea este a Teatrului Ariel din Târgu Mureş şi a regizorului Gavril Cadariu, care a reuşit să dea o casă nouă, mult mai spaţioasă, trupelor română şi maghiară de actori păpuşari şi să deschidă o uşă spre un spaţiu mai larg de respiraţie şi manifestare programului Underground.

Mai jos, povestea pe larg, spusă chiar de el.


Mircea Sorin Rusu: Gabi Cadariu, ne poţi spune care e povestea acestei clădiri, în care vă aflaţi voi acum?
Gavril Cadariu: Povestea ei e cam aşa: ea a fost construită în 1927 cu destinaţia Casă Culturală Evreiască - toată zona de aici, unde suntem noi acum, a fost practic locuită de comunitatea evreiască şi clădirea a funcţionat cu această destinaţie până în 1945 când a fost naţionalizată şi transformată ulterior în cinematograf. O foarte scurtă perioadă a fost şi cazinou - cam un an de zile - dar până în 1945 a fost primul şi singurul teatru al Târgu-Mureşului, pentru că a găzduit, în afară de evenimentele culturale evreieşti din acea perioadă, şi toate spectacolele trupelor ambulante care traversau oraşul cu o regularitate săptămânală; din 1945 încolo a funcţionat ca şi cinematograf până puţin după 1990, din anii '60 ataşându-i-se în curtea interioară o mică clădire, cu o singură cameră, care era Cinematograful Pitic şi unde se făceau proiecţii de filme pentru cei mici, dar care anexă, nemaifiind folosită în nici un fel, ajunsese prin 2007 într-o stare vădită de degradare. Clădirea principală, cea a fostului teatru evreiesc, a fost evaluată ca monument categoria B, ceea ce înseamnă că toate drepturile aparţin Ministerului Culturii prin reprezentanţii săi regionali, respectiv locali.


M.S.R.: Bun, şi apoi clădirea a primit o şansă de a fi salvată, mai ales că aici vorbim şi de o clădire de patrimoniu.
G.C.: În 2007 s-a organizat licitaţia pentru amenajarea clădirii ca teatru pentru copii şi tineret, căci în urma achiziţiei ei de către Consiliul Judeţean Mureş, ea a fost dată în administraţia noastră, a teatrului - noi suntem beneficiarii. Arhitect şi şef de proiect a fost doamna Angela Kovács, care s-a prezentat cu el la un concurs regional european şi a câştigat premiul al doilea.
Să proiectezi un teatru nu e o chestie simplă deloc, sunt tot felul de lucruri specifice de care trebuie să ţii seama, prin urmare am văzut împreună câteva teatre - doamna Kovács nu mai proiectase până atunci nici un alt teatru - am văzut modele de teatre care sunt oarecum similare ca gabarit şi ca disponibilitate de spaţiu interior, şi în ţară şi în Budapesta - şi astfel am înţeles foarte bine ce tip de scenă ne trebuie, ce tip de sală studio, ce tip de utilaje tehnologice pot fi adecvate acestui spaţiu pentru o funcţionare cât mai apropiată de momentul actual.
Aşa că acum avem o sală mare de spectacol în clădirea veche, cu 170 de locuri - la această capacitate există un tip de confort de recepţie specific asigurat - o sală studio, care are capacitatea maximă de 75 de locuri, în funcţie de spaţiul de joc, pentru că acolo scaunele sunt mobile - jos fotoliile sunt fixe, cu menţiunea că primele două rânduri de scaune sunt detaşabile, pentru a permite extensia scenei cu încă doi metri în spaţiul de sală, dacă avem nevoie de o scenă mai mare sau de un alt tip de spaţiu de joc în raport cu publicul spectator, fie el pe scenă, fie el în sală, capacitatea sălii reducându-se în acest caz la 145 de locuri.


Fostul cinematograf din acest spaţiu avea 400 de locuri, cu tot cu un balcon central şi balcoane laterale, care au fost excluse din spaţiul auditoriului din motive tehnice, în primul rând pentru că spectacolele de animaţie - unele dintre ele - sunt jos la paravan, ceea ce nu permite vizionarea de sus, iar în al doilea rând pentru că eu aveam nevoie de mai multe săli de spectacole, ca să pot desfăşura în paralel activitatea grupurilor de creaţie. Noi vorbim aici de fapt de două teatre în aceeaşi clădire: unul român şi unul maghiar, şi de mai multe programe: programul de bază de repertoriu, de spectacole pentru copii, şi programul Underground de spectacole de tineret, plus programe care ţin de ateliere de lucru, de prezentări de carte, de spectacole lectură, de experimente, de instalaţii, toate elaborate ţinându-se cont de acest nou spaţiu, care ne dă alte posibilităţi.
Din loja vechii săli am făcut o sală de conferinţe de aproximativ 45 - 50 de locuri, alături de care avem şi un spaţiu de cafenea în partea de sus a foaierului principal, şi o supantă unde cafeneaua va funcţiona şi cu librărie. De asemenea, există o scenă în aer liber în curtea interioară, cu o capacitate de aproximativ 35 de locuri, pentru spectacole de seară, pentru ateliere de lucru, jocuri creative cu diverse grupe de copii de diverse vârste. Atelierele de care vorbim sunt săptămânale, ele încep în luna noiembrie. Programele acestea au existat şi înainte, dar, în timp, ele s-au pierdut, din cauza spaţiilor care nu erau atât de generoase - la vechiul sediu era o singură sală de spectacole, pe care eu am transformat-o şi în sală tip studio, scaunele de acolo fiind toate detaşabile, plus o mică pivniţă, unde a pornit programul Underground, împreună cu Fundaţia Dramafest, în 1999.

M.S.R.: Şi scena din sala mare?
G.C.: Scena e cam o treime din fosta sală de cinema, cu proscenium cu tot ea având o adâncime de 12 metri. Ea se întinde pe toată lăţimea sălii, care este de 11 metri, iar deschiderea la arlechin este de aproximativ 7 metri. Scena funcţionează şi ca o cutie italiană, dar, deschizând-o, ea poate funcţiona şi ca alt tip de spaţiu pentru alte tipuri de spectacole, care necesită alte aranjamente.


M.S.R.: Eu îmi amintesc că fostul spaţiu devenise într-adevăr neîncăpător, dat fiind faptul că din 1999 încolo proiectele erau tot mai multe şi tot mai ambiţioase. Secretariatul literar, administraţia, cabinele actorilor erau oarecum neîncăpătoare. Cum este acum, e mai bine? Există mai mult loc?
G.C.: În locul Piticului, pentru că nu era parte din monument, s-a înălţat această clădire nouă, pe cinci nivele, care cuprinde atelierele, cabinele actorilor, o sală de gimnastică, corpul de coordonare artistică, secretariatele literare, plus administrativul. Acum există disponibilitate, confort, dotări pe măsura ambiţiilor noastre şi a responsabilităţilor şi provocărilor care decurg dintr-o astfel de dotare; puţine teatre din România au parte de aşa ceva şi, cu atât mai mult, asta te obligă. Eu sunt absolut convins de acest lucru, cu toate că voinţa care a pus întregul mecanism în mişcare aparţine Consiliului Judeţean şi doamnei preşedinte de atunci, doamna Lokodi Emoke, pe care o admir foarte tare şi o pomenesc ori de câte ori am prilejul. Iar astea s-au întâmplat şi pentru că Teatrul Ariel era performant şi pentru că el înseamnă ceva nu numai pentru Târgu-Mureş, ci şi pentru mişcarea teatrală din România, cel puţin.

M.S.R.: Gândindu-ne acum puţin la ce se întâmpla în fostul spaţiu şi ce se va întâmpla în cel nou, mai întâi de toate vreau să întreb dacă există posibilitatea de a relua proiecte mai vechi, dar de mare succes, ale Underground-ului.
G.C.: O parte din ele se vor relua: Hess şi Amalia (scrise de Alina Nelega şi regizate de mine), apoi Adio Secol XX şi Steps, spectacolele făcute odinioară de Horaţiu Mihaiu. Noi în ultimii doi ani de zile am intrat într-o zonă de menţinere pe linia de plutire a spectacolelor care ţin de Underground, pentru că nu aveam puterea să mai facem ceva cu frecvenţa şi coerenţa de acum câţiva ani. Toată energia mea s-a canalizat în primul rând spre menţinerea la standarde de performanţă a spectacolelor pentru copii, pe parte de repertoriu, care este programul nostru de bază, şi spre noul sediu. Acum noi ne-am mutat, dar ne trebuie un pic de timp până producem spectacolele programate pe următorii cinci ani, cu ritmicitatea şi coerenţa cel puţin a perioadei de început a programului Underground, din 1999 şi până prin 2008.
Ţin minte că în 1999, când am inaugurat pivniţa, am căutat spectatorii şi i-am adus la teatru pe fiecare în parte - prin ceaţă, cu portavoce, prin toate mijloacele pe care eu mi le-am imaginat a fi bune şi utile, şi i-am găsit, după care au venit singuri - în doi ani de zile noi aveam deja vreo zece titluri provocatoare, curtate de festivalurile din ţară şi de afară. Aceste lucruri sunt irepetabile - ca formă - dar sunt alţii care aşteaptă, care vor să se producă, să se exerseze.


M.S.R.: Şi aveţi deja planuri? Ce vom vedea nou în casă nouă?
G.C.: Avem deja proiecte propuse de către unii care doresc să lucreze aici, fără să îi fi întrebat eu: Ovidiu Caiţă vrea să facă un spectacol pe un scenariu al său, bazat pe După melci a lui Barbu. El e un regizor tânăr şi ambiţios şi, prin felul în care pune el accentul pe acest spectacol, prin felul în care se îndreaptă spre o altă zonă, spre alte limbaje de expresie scenică m-a incitat şi pe mine şi aştept cu nerăbdare să se apuce de lucru. De asemenea, veşnicul nostru prieten, Gigi Căciuleanu, gândeşte o năzbâtie care să fie pe spaţiul acesta, probabil în conjuncţie cu Universitatea de Arte. Chiar de curând a fost în vizită la noul sediu, a văzut cum arată el finalmente, i s-au aprins călcâiele şi au început să scapere ideile.
La trupa maghiară l-am invitat pe Kovács Levente, care s-a apucat de un proiect cu Tragedia omuleţului de Karinthy Frigyes, apropo de Tragedia omului de Madács Imre, pe care el a mai montat-o în urmă cu mulţi ani cu grupa lui de amatori de la Apollo prin anii '70, şi pe care cu drag ar relua-o, cu elemente de animaţie de data asta.


Şi la o trupă şi la cealaltă căutările o să fie mult mai specific bazate pe limbajele proprii animaţiei şi pe textul nou, cu atât mai mult cu cât Teatrul Naţional, în momentul de faţă, respiră un alt tip de aer şi are un alt tip de deschidere, ceea ce înseamnă că trebuie să te raportezi la contextul şi la momentul actual, şi mai ales acolo unde zona ta specifică poate să aducă un plus de dinamică şi de energie culturii teatrale din spaţiul în care te desfăşori.
Strategia - cu diversificarea programelor, cu consistenţa lor, cu penetrarea într-un tip de reţea foarte importantă de teatre de experiment, de teatre pentru tineret, de teatre de animaţie, este mai mult decât posibilă şi prin coagularea acestor forţe teatrale de aici, din zona noastră, spre lansarea unui festival propriu. Eu zic că toate aceste planuri sunt mai mult decât realiste, pentru că există acest trecut al nostru şi pentru că nu este lipsit de semnificaţie faptul că oamenii întreabă unde suntem, când revenim. Publicul îţi dă viaţa.