O societate care-şi permite să piardă cu nonşalanţă oamenii vii, trăitorii zilei, canalizându-şi toate resursele către cauze pierdute, care-i permit stagnarea în somnul în care se complace... - aceasta, societatea, fiind, în fapt, marea adormită, frumoasă ori nu, pe care fiecare individ o poate trezi doar prin dragostea-i reală, profundă, manifestă. O societate formată şi din inşi, chiar medici, care... pariază pe şansele pro sau contra eutanasiei, pe care le va adopta Parlamentul, pariază pe bani, deus et machina anulându-le diabolica pornire mercantilă.
Între cinism şi depresie (aşa cum caracterizează senatorul din film situaţia socială, în discursul pe care îl pregătea pentru demisia din parlament), societatea balansează haotic, în lipsa minimei moralia.
Cazul Eluanei, cel real, se rezolvă până la urmă prin decizia coerentă, aplicată (chiar creştină, totuşi) a familiei. Cazul Rosei, personajul creat în film pentru a vizualiza starea Eluanei, urmează calea adormitoare, iar mama sa (interpretată de Isabelle Huppert) îşi va pierde fiul, cel pe care l-ar fi putut câştiga, dedicându-se nevrotic fiicei pe care nu o mai poate salva, sperând într-o minune pentru care vremurile modernităţii nu mai sunt pregătite s-o ceară, s-o primească, s-o trăiască întru adevăr.
Fiica senatorului - angrenată maniheist în cauza susţinerii păstrării în viaţă a Eluanei - va fi salvată, salvându-şi ulterior atât relaţia cu tatăl, cât şi relaţia trezitoare cu propriul sine, de un tânăr de care se îndrăgosteşte subit şi care, urmare a dorinţei nevroticului său frate, se afla în tabăra adversă, el fiind, în fapt, doar un simplu om normal.
Femeia care doreşte să se sinucidă, căzută în patima drogurilor, va fi pretextul, din punctul meu de vedere, al demonstraţiei vii creştine, chiar dacă medicul care o salvează se declară agnostic. Grija aplicată a acestuia, care hotărăşte să rişte totul, inclusiv cariera sa de medic (pentru că încalcă protocolul de externare a femeii, pe care-l ordonase şeful clinicii), este de a trezi sufletul adormit de droguri al femeii, finalul filmului axându-se pe valoarea gestului său: deşi aceasta găseşte posibilitatea efectivă de a se sinucide, frumuseţea dimineţii - pe care ochiul său începe s-o vadă - o determină să aleagă viaţa, ea singură alege să trăiască.
"Ambianţa" politică a Italiei (şi nu numai, pentru că recunoaştem în film o atmosferă surprinsă generic, aplicabilă chiar şi politicii româneşti), cu un guvern condus de un maimuţoi (Berlusconi) şi un Parlament în care interesele de gaşcă ale socialiştilor în special, dar şi ale dreptei lui Berlusconi (fiecare tranşând politic problema adoptării legii pro sau contra eutanasiei) sunt caricaturizate extrem de aplicat, dar şi de dur de Bellochio (ochiul cel bun...).
Isabelle Huppert, Toni Servillo, Alba Rohrwacher, Michele Riondino, Roberto Herlitzka sunt câţiva din interpreţii acestui film, care începe uşor haotic, determinându-te, ca spectator, să încerci să ieşi din sală - în primul sfert de oră -, însă greşeală faci, dacă-ţi urmezi acest impuls, filmul fiind unul special, gama de probleme pe care o expune fiind una în care fiecare ne putem recunoaşte, fără a ne determina expres să fim de-o parte ori de alta (pro sau contra eutanasiei), dar îndemnându-ne subliminal să ne regăsim substanţa profund umană, cea care-l determină pe senator să dorească ieşirea din jocul găunos al politicii şi, în special, pe medic - să salveze un suflet, o viaţă, fără a se pierde în maniheisme gratuite, pretexte pentru adormirea, chiar moartea, sinelui...
De care parte sunt eu? Eu sunt de partea doctorului, care refuză să parieze, la insistenţele unor colegi de-ai săi, tot medici, cel care se pune pe sine zălog întru salvarea unui om. Iar gestul mamei, de a-şi jertfi fiul absolut gratuit, într-un impuls nevrotic ce se doreşte extras din... credinţă, mi se pare mai odios decât eutanasierea Eluanei sau a Rosei...