aprilie 2013
Bella addormentata
Nu este prima oară când regizorul Marco Bellocchio foloseşte un caz real ca punct de pornire şi / sau fundal pentru filmele sale; în Buongiorno, notte (2003) porneşte de la răpirea din 1978 a lui Aldo Moro, fost prim-ministru al Italiei, iar pentru Vincere (2009) se inspiră din povestea de dragoste dintre Benito Mussolini şi Ida Dalser. Pentru Bella addormentata (2012), regizorul apelează la cazul real al Eluanei Englaro, o tânără care, în urma unui accident, intră într-o stare vegetativă. După ce devine clar că Eluana nu se va mai trezi, tatăl ei decide să o deconecteze de la aparate, însă sub influenţa Bisericii Catolice şi a conservatorilor italieni, acest drept îi este refuzat, doar pentru a primi în cele din urmă acordul, după 17 ani de străbătut tribunale. Ceea ce declanşează o furtună politică, cu prim-ministrul Berlusconi şi partidul său pe o parte, făcând presiuni pentru a nu o deconecta pe Englaro, şi cu preşedintele Napolitano pe de altă parte, refuzând semnarea unui decret care ar fi schimbat legea. În cele din urmă, criza constituţională este evitată prin decesul natural al lui Englaro în februarie 2009. Probabil cazul este încă unul sensibil în conştiinţa italiană, având în vedere piedicile care au fost puse producţiei acestui film - comisia culturală din Friuli Venezia Giulia, instituţie care sprijinea financiar filmul, a fost închisă de politicienii de dreapta din regiune.
 
Prin intermediul acestui subiect-nutriment, Bellocchio instrumentează un film format din poveşti separate, toate desfăşurându-se în contextul scandalului pro şi contra eutanasiere. Religia, respectiv catolicismul, joacă un rol important în film - povestea cea mai detaliată este a senatorului Uliano Beffardi şi a fiicei sale, Maria, practicantă activă a catolicismului. Relaţia lor subţire este şi mai afectată de postura în care sunt puşi: senatorul, reprezentant al partidului lui Berlusconi, este presat să voteze o lege anti-eutanasiere în care nu crede, având în vedere şi un episod traumatic în legătură cu soţia sa, în timp ce Maria demonstrează fervent şi public împotriva eutanasierii, ocazie cu care se înfiripă o poveste amoroasă între ea şi un bărbat care se află în tabăra opusă. O a doua poveste se desfăşoară în jurul unei actriţe, o Divină Mamă, care îşi îngrijeşte fiica, o frumoasă adormită într-o comă profundă, primind ajutorul unei armate de călugăriţe şi preoţi, situaţie pe care o încurajează insistent, în detrimentul relaţiei cu soţul şi cu fiul ei. Iar într-o a treia poveste, un medic se ataşează de o dependentă de droguri suicidală (şi nu întâmplător atrăgătoare), pe care o priveşte dormind şi căreia îi mărturiseşte că deşi ea are dreptul să încerce să se sinucidă, şi el are dreptul să o salveze.
 
Se spune despre Bellocchio că oferă în Bella addormentata aceeaşi greutate talismanică atât crucifixelor, cât şi telefoanelor mobile. Încăpăţânarea cu care stăruie asupra acestor telefoane mobile este un indiciu asupra alegerii pe care regizorul o face: preferă să creadă în conexiunea umană, în legături telurice, în defavoarea unei intimităţi catolice, pe care o neagă vehement. Prin urmare, Bellocchio profită de cazul unei deconectări fizice de la viaţă pentru a investiga legăturile şi comunicarea interumană, în conjunctura modernităţii. Demersul îi reuşeşte şi sunt câteva exemple din film grăitoare în acest sens: pe parcurs, personajele urmăresc singure cazul Englaro la televizor; relaţia dintre Maria şi tatăl său este subliniată de multele apeluri telefonice pe care ea le respinge, ca în cele din urmă legătura ei amoroasă să fie influenţată de relaţia simbiotică dintre iubit şi fratele lui şi, în final, să fie decisă tot prin intermediul undelor; şi poate cea mai pregnantă ipostază în care conexiunea umană este interogată este cea a actriţei deconectate de împrejurul ei, care îşi respinge fiul şi preferă să se izoleze într-o bulă de adoraţie divină pe care nu o poate ermetiza.
 
Deloc surprinzător, filmul lui Marco Bellocchio a fost acuzat că nu ia o atitudine clară în dezbaterea eutanasierii şi că nu marchează vreun progres concret în ceea ce priveşte acest subiect actual. Într-adevăr, nu o face, pentru că scopul său nu este de a tranşa situaţii, de a emite verdicte bătute cu pumnul în masă sau de a oferi soluţii, ci încearcă să creioneze discret şi respectuos un portret al societăţii italiene contemporane, interpretările rămânând deschise şi ofertante.
Regia: Marco Bellocchio Cu: Toni Servillo, Alba Rohrwacher, Maya Sansa, Pier Giorgio Bellocchio, Isabelle Huppert, Michele Riondino, Gian Marco Tognazzi, Fabrizio Falco, Brenno Placido, Roberto Herlitzka, Federica Fracassi

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus