Povestea unui politician cinstit care decide să voteze din raţiuni personale împotriva legii care ar fi interzis decuplarea tinerei de la aparatele care o hrăniseră timp de şaptesprezece ani, cea a fiicei lui care se alătură protestelor catolicilor fervenţi şi a tânărului de pe cealaltă parte a baricadei de care se îndrăgosteşte, povestea unei divina mater, actriţă celebră care renunţă la carieră, izolându-se totodată de soţul şi fiul ei, pentru a se devota Domnului şi fiicei comatoase, cea a medicului cu aer de superman care împiedică o dependentă de droguri să se sinucidă funcţionează ca reflectări din unghiuri diferite ale evenimentului central menite să îl scoată din sfera senzaţionalului mediatic şi să îl supună unei citiri mai complexe.
Astfel, povestea senatorului o oglindeşte pe cea a tatălui Eluanei, în timp ce povestea actriţei încarnează atitudinea opusă, oferind totodată alternativele cruciadei legislative a lui Beppino Englaro - politicianul oprise la rugăminţile soţiei sale aparatele care o mai ţineau în viaţă (fără ca nimeni să îşi dea seama!), iar fratele celei de-a doua frumoase adormite încearcă să-şi decupleze sora de la aparate în absenţa mamei (replica lui atunci când este împiedicat de tată este una cheie: Lasă-mă! Nimeni nu şi-ar fi dat seama...) - , alternative care în loc să legitimeze demersul tatălui fac disputa etică în jurul eutanasiei încă şi mai complicată.
Celelalte două poveşti sunt mai degrabă o oglindire a conflictului public decât a evenimentului. Pe de o parte, povestea medicului care aduce în discuţie un alt subiect sensibil, sinuciderea, nuanţând discuţia în jurul dreptului la moarte (Tu ai dreptul să încerci să îţi iei viaţa, iar eu am dreptul să încerc să te împiedic.) iar pe de altă parte relaţia înfiripată între Maria şi Roberto în timpul protestelor, poveste mai degrabă superfluă, care nu pare să fie nimic mai mult decât un pretext pentru a pătrunde în mijlocul protestelor, de-o parte şi de alta a baricadei.
În parte o investigaţie surprinzător de obiectivă (date fiind convingerile politice personale ale lui Bellocchio) a dedesubturilor unui subiect controversat, în parte o satiră la adresa clasei politice italiene şi a catolicismului fervent, Bella addormentata a lui Bellocchio este totuşi mai interesantă din punct de vedere estetic decât conceptual.
Personajele sunt prinse într-o lume sufocantă, scăldată într-o lumină cenuşie , o atmosferă apăsătoare în care murmurul rugăciunilor şi strigătele disperate ale mulţimi fără chip - care freamătă în unscharf-ul planului secund, individualizându-se din când în când în amorse fantomatice care acaparează preţ de o clipă prim planul - se împleteşte cu turuitul necontenit al vocilor cu timbru metalic, indiferent din televizor.
Poziţionându-se cu camera deopotrivă în mijlocul mulţimii şi într-o intimitate fictivă care o aminteşte pe cea a actanţilor din tragedia din prim plan, păstrând întotdeauna aceeaşi distanţă minimă care pendulează între observaţie obiectivă şi voyeurism, Bellocchio obţine ceva extrem de greu de prins pe film. Un fel de angoasă colectivă care pulsează în fundal, proiectându-se totodată asupra personajelor care deşi se raportează în mod personal la disputa creată în jurul eutanasiei, rămân pe tot parcursul filmului izolate de ceilalţi la nivel vizual prin jocul de scharf, iar la nivel dramaturgic prin construirea lor ca naturi alienate, însingurate în propriile drame.
Pe undeva, filmul lui Bellocchio aduce cu un amestec ciudat între universul lui Poe şi cel al lui Gide. Casa actriţei are un aer apăsător, o somptuozitate vieux bougeoise care aduce a decor de roman gotic cu trandafirii care răsar din toate colţurile, aşa de mulţi că le poţi simţi mirosul greu, ameţitor şi oglinzile care o fură pe mamă din rugăciuni şi o redau vanităţii ei înăbuşite de diva (de altfel, toată gestica ei este exacerbată, prestaţia ei în rolul de madonnă îndurerată în care nu se poate abţine să nu pozeze aducând cu interpretările voit sfâşietoare ale actriţelor din filmele mute ale începuturilor), iar frumoasa adormită a casei e apariţie tulburătoare, o moartă cu ochi vii scoasă parcă din poezia romantică a lui Poe, dând întregii poveşti un ceva straniu care face din devoţiunea mamei - care bântuie pe holurile casei rugându-se teatral, flancată de-o parte şi de alta de călugăriţe - o formă de obsesie bolnăvicioasă.
Un aer somptuos îl au şi încăperile din clădirea parlamentului, însă aici e o formă de somptuozitate parodică à la Gide, mai ales în scena din baia termală în care politicianul discută cu un pseudo psihiatru cu un oarecare aer mefistofelic despre situaţia politicienilor italieni portretizaţi ca un fel de oiţe rătăcite de la calea cea dreaptă, anxioase şi lipsite de control care trăiesc doar pentru apariţiile la televizor care le dau măsura importanţei şi a respectului de sine.
Cu o clasă politică bezmetică care ia decizii de turmă, agitându-se faţă de un subiect sau altul mai mult de dragul camerelor de filmat, cu o mulţime isterică condusă de preceptele catolicismului care se roagă ca hipnotizată în ploaie şi cu o mamă - sfântă în devenire care crede cu tărie că fiica ei în comă s-ar putea trezi la auzul Cuvântului cam ca frumoasa adormită din poveste atunci când este sărutată de prinţ, Bella addormentata a lui Bellocchio e o luare de poziţie interesantă în favoarea dreptului individului la o moarte demnă, temperată de rezolvarea ceţos-optimistă pe care o dă în problema sinuciderii cu frumoasa (narcomană) adormită întorcându-se deodată la viaţă la vederea prinţului ei în halat de spital într-o cameră de spital scăldată în lumina unei dimineţi târzii, care repune în drepturi sacralitatea vieţii, chiar dacă nu o face pe tonul de predică al Bisericii Catolice.