Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Camp 14: Total Control Zone

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre acceptarea trecutului şi recuperarea umanităţii - Camp 14: Total Control Zone şi Ustanička ulica / Calea izbăvirii la Cinepolitica, 2013


aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Camp 14: Total Control Zone (r. Marc Wiese, 2012) este un documentar-biografie despre Shin Dong-Huyk, un tânăr născut, crescut şi evadat dintr-un lagăr de reeducare nord-coreean. Povestea lui, o victimă a unui sistem politic învecinat cu demenţa (regula celor trei generaţii prevede că pedeapsa individuală se aplică şi copiilor şi nepoţilor), este susţinută de alte două personaje aflate de cealaltă parte a baricadei, un fost gardian al lagărului şi un fost ofiţer al poliţiei secrete (toţi trei au emigrat în Coreea de Sud).
 
Ustanička ulica / Calea izbăvirii (r. Miroslav Terzić, 2012) e un film de ficţiune care urmăreşte o investigaţie a unui tânăr procuror într-un caz privind activităţile unei organizaţii paramilitare în Războaiele Iugoslave şi impactul pe care demersul îl are asupra tuturor celor implicaţi. Filmul e construit după cele mai ortodoxe reguli (clişee) ale thriller-ului hollywoodian (inclusiv câteva rezolvări ale conflictului destul de şubrede).
 
Ambele filme menţionate tratează în mod diferit, cu mijloacele şi impedimentele pe care le oferă specificul fiecăruia, subiecte foarte apropiate. Dacă ar fi să dăm la o parte bagajul de film de acţiune cu care vine filmul regizat de Miroslav Terzić, şi, în mod similar, să eliminăm din Camp 14, detaliile care au menirea să şocheze în primă instanţă (să eliminăm deci, elementele care ţin de spectaculos), găsim în ambele filme un prilej de studiu al limitelor umanităţii, al disonanţei cognitive care se naşte atât în victimă cât şi în agresor, şi a modurilor (situaţiilor) în care recuperarea umanităţii (mai) are loc.
 
În Ustanička ulica, procurorul îl descoperă pe singurul supravieţuitor al unităţii paramilitare, care trăieşte izolat, într-o casă neterminată şi sub un nume fals, un om care încă fuge de trecut. Întâlnirea cu procurorul, pe care la început vrea să îl omoare, aduce cu ea şi o confruntare cu propria conştiinţă şi o eliberare prin confesiune. Aflat în închisoare, bărbatul refuză să dea alte declaraţii şi să-l incrimineze pe omul din spate, prima impresie pe care o lasă filmul e că acest refuz se bazează pe încercarea lui de a-şi proteja nevasta însărcinată. De fapt, bărbatul o protejează de altceva, de faptele lui: preferă închisoarea şi realitatea că măcar într-un loc, în mintea femeii şi a copilului pe care n-o să-l vadă niciodată, trecutul lui îngrozitor nu există. Filmul e mult mai complex, am extras doar ce ţine de abordarea articolului de faţă, dar faptul că problema conştiinţei şi a acceptării trecutului e atât de adânc îngropată în acest film e relevant la nivel metadiegetic: să încerci mai mult de atât, în Serbia, chiar şi la 17 ani de la evenimente, ar fi foarte probabil contraproductiv (şi riscant pentru un regizor). Din acest motiv şi tema vinovăţiei e diluată prin tot felul de trucuri hollywoodiene: bărbatul era tânăr, mama lui fusese la rândul ei victima celorlalţi şi înghiţită de o vinovăţie superioară, a unui om din umbră, care are toate atributele pentru a susţine ura spectatorului sârb (bătrân, lacom, fără scrupule) şi a face mai digerabilă realitatea.
 
De cealaltă parte, Camp 14 ne prezintă atât victima cât şi torţionarii care încearcă să accepte trecutul şi să se adapteze la (un nou tip de) umanitate. Torţionarii par să se fi integrat mai bine în sistemul capitalist al Coreei de Sud. Descriu cu lux de amănunte propriile orori, şi râd, într-un mod destul de greu de înţeles pentru un european, în timp ce le povestesc. Pentru că nu e un râs al torţionarului care a scăpat din sistem şi acum se bucură de libertate (nu tot timpul cel puţin), ci e râsul omului jenat, al omului conştient de ce a făcut (cel puţin la un nivel formal de tipul "se spune că nu trebuie să...") care te invită să nu-l judeci prea aspru şi care încearcă să minimizeze. Acelaşi râs jenat îl întâlnim şi de partea cealaltă: tânărul născut în lagăr îşi povesteşte viaţa dar anumite întrebări sunt prea tari, şi atunci zâmbeşte şi se scuză că e prea mult şi nu vrea să-şi amintească. Adevărul pe care încearcă să-l surprindă filmul acum se revelează, nu atunci când sunt livrate detaliile torturii fizice sau ale realităţilor absurde din lagăr (care pot fi aflate şi din alte surse) ci în momentele de pauză, de tăcere şi râs jenat, momente care ne arată că şi în victime şi în torţionari, s-a produs o alterare a umanităţii. Momente care subliniază (fără a anula vinovăţia individuală) că există un lagăr mult mai mare care se cheamă Coreea de Nord.




 Toate articolele despre Camp 14: Total Control Zone
 Toate articolele despre Ustanička ulica / Calea izbăvirii
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional al Filmului Politic Cinepolitica, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Şendrea


Alte articole

 Unde fugim de acasă... - Camp 14: Total Control Zone la Cinepolitica, 2013, Sabina Balan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer