Deşi spectacolul teatrului independent Unteatru e în două personaje, performanţa actoricească îi aparţine în totalitate Sabrinei Iaşchevici, laureată pentru acest rol a Premiului "Ştefan Iordache" la cea de a XV-a ediţie a Galei Tînărului Actor - HOP 2012. Actriţa reuşeşte o performanţă remarcabilă într-un rol privat de mobilitate corporală, bazat doar pe replici, mimică şi mişcări ale trunchiului. Deşi textul este ofertant şi semnificativ, în lipsa unei interpretări viguroase spectacolul ar fi putut plictisi şi genera, în cel mai bun caz, reacţii de nedumerire. Din fericire, lucrurile nu stau deloc astfel.
Cele două personaje sunt captive ale spaţiului şi timpului din care nu se pot sustrage şi care le alienează constant. Spaţiul rămîne acelaşi, timpul e repetitiv, reiterînd, schematic, aceleaşi acţiuni, aceleaşi gînduri, aceleaşi planuri de traversare lipsită de incidente a zilei în curs; cu alte cuvinte, se exersează cotidian un exerciţiu elementar de supravieţuire într-un univers vidat de ascensiuni, miracole şi substanţă. Piesa lui Beckett repune în chestiune temele sale predilecte, într-un mod sintetic şi intens: relaţiile interumane, alienarea, sensul vieţii, capacitatea sau incapacitatea transcendenţei, claustrarea şi crizele ontologice. Ceea ce la început pare o enumerare de habitudini prozaice (trezitul, rugăciunea de dimineaţă, spălatul pe dinţi, aranjatul părului, curăţatul unghiilor etc.) însoţite de o logoree aproape neîntreruptă şi de digresiuni vizînd trecutul, scurte reflecţii şi interpelări ale lui Winnie, încetul cu încetul devine o acumulare de semnificaţii, de conţinut şi de poveste.
Winnie e un personaj lipsit de istorie (singurele indicii ale unui trecut "uman" constau în cîteva amintiri fulgurante şi referiri abstracte la unele date care au fost şi eventual se repetă, pentru a se reconecta acţiunea la prezent), dar valoarea sa este una simbolică. Winnie este o femeie oarecare şi, totodată, toate femeile din lume care au un soţ şi un loc cu care încearcă să se acomodeze la nesfîrşit. Prezenţa lui Willie este mai degrabă decorativă, întrucît acesta nu rosteşte decît cîteva replici (la solicitarea repetată a consoartei), extrem de lent, pe un ton cavernos şi răguşit şi se deplasează în ritm de melc, tîrîndu-se dintr-o parte în alta a scenei, ascuns de decor şi văzut doar din spate, în foarte puţine ocazii. Rolul său e mai degrabă de contrareplică a lui Winnie, una taciturnă, blazată, parţial subpămînteană (cînd nu se tîrăşte, locuieşte într-un soi de vizuină nevăzută, mereu în spatele soţiei sale) şi inutilă. În fond, inutilitatea amînduror personaje este evidentă încă din primele momente şi este una dintre realităţile pe care Winnie le denunţă implicit în cadrul tiradelor vizînd nenorocirile ce se abat necontenit asupra omului, zîmbetele antrenate în scop defensiv, atitudinea tendenţios-optimistă de natură să devieze depresiile, plictisul incurabil parţial anulat prin verbiaj neobosit, teama de secare a capacităţii de a flecări neîntrerupt, de a "te părăsi cuvintele", teama de a fi în continuare tu acum, aici şi de a fi acelaşi mîine, tot aici.
Titlul spectacolului este, bineînţeles, ironic. Winnie nu are parte de zile frumoase şi nici nu dă de înţeles că ar fi avut vreodată parte cu adevărat, de ele. Doar că odinioară putea suporta totul mai uşor, travaliul era uneori deghizat în căutare, în aventură, în uimire detaşată. Acum e agasată de ideea de a-şi pierde partenerul de viaţă, care nu participă, în fapt, aproape deloc la existenţa ei, în timp ce ea îşi consumă timpul construind universuri efemere din cuvinte (adică din ea însăşi), din noţiuni şi din obiectele pe care le are la îndemînă. Centrul de greutate îl reprezintă sacoşa în care îşi depozitează singurele proprietăţi materiale pe care le posedă, printre care se află şi un pistol cu care dialogheză intermitent, ducîndu-ne cu gîndul la copacul din Aşteptîndu-l pe Godot: obiect decorativ, obiect inutil sau obiect de care să te spînzuri în cazul în care te-ai săturat să aştepţi.
Spectacolul devine treptat o splendidă metaforă paradoxală a existenţei umane: pe măsură ce încercăm să avansăm spre cer, atraşi irepresibil de o forţă gravitaţională inversată, ne afundăm de fapt tot mai adînc în pămînt, îngropîndu-ne treptat, pe măsură ce moartea ne trage de pantofi.
Marele merit al Sabrinei Iaşchevici constă în abilitatea de a dinamiza replicile, variind dibaci registrele tonale, şi de a conferi multiple game de expresivitate fizionomiei unui personaj de altfel destul de plat, uniform şi previzibil. Şi, în primul rînd, să nu omitem remarcabila virtuozitate cu care interpretează diverse bucăţi, în special finalul spectacolului, făcînd uz de o dicţie impecabilă şi de o capacitate înnăscută de a juca la un debit verbal extrem de alert, capabilă totodată de a capta nuanţe, variaţii, schimbări bruşte de expresie racordate la replici, mai exact rapid, sofisticat şi expresiv în acelaşi timp. Asta în timp ce personajul ei este absorbit de sol, pînă la dispariţia totală în pămînt, adică în neant, în uitare şi anihilare. Şi replica redată obsesiv, ca un refren blocat: "Şi nicăieri niciun cuvînt adevărat." Şi tot aşa. Şi scena rămîne doar decor. "Şi nicăieri niciun cuvînt adevărat." Adevărat...?