Îmi lipseşte cronica lui Alex Leo Şerban. Ce-ar fi spus oare despre După dealuri?
Apropo de presă, totul a pornit de la munca jurnalistei Tatiana Niculescu Bran şi de la cărţile ei, care au transformat faptul divers într-o tulburătoare poveste umană. Străduinţa de scrib a ziaristei a adus la lumină faptele. Ele au salvat din stereotipuri personajele care i-au oferit scenariului lui Mungiu elementele concrete fără de care viaţa rămîne la mîna imprecisă a metaforei.
Despre film? Merită proiectat pe ecranul Parlamentului, pentru că e imaginea reală a subdezvoltării noastre, de la sărăcia mănăstirii şi pînă la ursul uriaş de pluş cu care Alina umblă prin casa părinţilor săi de împrumut, un urs mare cît toate jucăriile pe care nu le-a avut cînd era mică.
Raport de ţară: sîntem lipsiţi de resurse, dar în primul rînd de resurse sufleteşti, de vreme ce bunătatea reală şi adîncă a preotului şi a maicilor nu-i scuteşte de tentaţia de a-i lua 500 de euro Alinei pentru medicamentele care în mod cert costaseră mai puţin!
"500 de euro?", se răsteşte ea, uimită. Muncise în Germania şi strînsese cu chin vreo 3.500 de euro. Ajunsă în ţară, află cum 2.000 merg pe operaţia unui naş al familiei-gazdă, 500 pe chirie la aceeaşi familie-purtătoare, 500 pe medicamente, aşa că, în final, se trezeşte în mînă cu 500 de euro.
După dealuri, 85% îţi ia ţara, din dragoste. Eşti buzunărit de 85% din bani şi din bugetul tău de fiinţă. 85% din ceea ce vrei să fii dai celorlalţi. E obiceiul pămîntului. Deposedarea din bunătate, "îndreptarea cu forţa", aşa cum descrie undeva Amos Oz că se comportă familiile, "ca nişte fanatici care vor să te schimbe pentru binele tău". Refuz să văd filmul pe gaura de cheie a temei religioase, la noi dogmatismul este ubicuu, de la educarea copiilor şi pînă la alegerea profesiei.
În film, "Mami" şi "Tati", maica şi preotul, doi oameni de ispravă, ajung să apeleze la cheile chiliei, şi poţi citi în ochii demni ai Alinei, ca în cei ai micului Aaron, personaj al lui David Grossman, cum "mama îmi arăta celula strîmtă a viitorului meu, zdrăngănind trufaşă lanţul de la uşa ei".
Cei 500 de euro, restul de 15%, care ţi-a rămas după ce ai fost vămuit de spiritul locului, îi donezi dintr-un reflex rebel şi resemnat, ca să-ţi bagi picioarele şi să-ţi recapeţi iubita sau liberul arbitru! E formula eternă, obiceiul pămîntului în care nimeni nu e vinovat, toţi sîntem buni şi pînă la ultimul avem dreptate. Fiecare personaj pare vecinul nostru, bucăţică din noi înşine, perfect plauzibil şi gata să strige "Prezent!" din decorul naţional.
Autentică e inclusiv doctoriţa de final, atee, indignată justificat şi umană chiar cînd apare împietrită în cinismul fără de care n-ar putea funcţiona într-o cameră de gardă unde simţi prin ecran răceala metalului. Aici nu sînt de acord cu CTP, doctoriţa e "de-a noastră", cu partea ei de dreptate cu tot.
De ce pe ecranele Parlamentului? Cu o asemenea poveste se nasc revelaţiile din care te poţi apuca să construieşti, în sfîrşit, o ţară. O naivitate, desigur! Dar, uitaţi-vă la film, sîntem ca în Rebreanu, vorba lui Mihai Brezeanu, sau după cum observă sora regizorului, Alina Mungiu Pippidi (aş fi curios să citesc o cronică a ei la film), vom sărbători curînd 150 de ani de la Independenţă şi ne găsim cam tot acolo.
În Germania, unde se simţea singură, Alina n-ar fi murit. În România, ea este ucisă din bunătatea generală, singura armă care pare că ne-a rămas împotriva nouă înşine. După dealuri e parabola bunătăţii ca joc cu sumă nulă.
Probabil că un străin poate citi filmul în cheie pravoslavnică şi ne va vedea ca pe o variantă de Ostrov rusesc, dar nu e treaba lui Mungiu să facă imaginea României. Alţii au Brokeback Mountain, noi avem După dealuri.
Privim filmul cu propriii ochi, familiari cu decorul. Surîdem cînd poliţistul dansează echilibristica discretă şi enervantă de zi cu zi, printre bălţi şi gropi, în faţa maşinii, chiar în final. Şi tresărim ori de cîte ori accentul moldovenesc al dialogurilor cîntă "Alină". Pentru că în film nu există "Alina", există "Alină". O "Alină" cu numele preschimbat prin apelarea dulce a bunătăţii. O "Alină" fără alinare, absolut încremenitor jocul cuplului Cristina Flutur ("Alină") şi Cosmina Stratan ("Voichiţă"). O "Alină" priponită, cum strigă maicile, pînă la moarte cu lanţurile cîinelui Ursu, singurul personaj care nu pretinde că e bun.
Rupe lanţul, Ursule!