Must see - CUPLUtoniu - Furiile şi Marele Război la Festivalul Naţional de Teatru, 2012

O veche cutumă, în care cred şi care nu dă greş niciodată, spune să nu recomanzi un spectacol la începutul cronicii, înainte de a da argumente. Încalc cu bună ştiinţă regula şi, cu riscul pierderii credibilităţii mele în acest text, îţi recomand să vezi CUPLUtoniu - Furiile & Marele război, în regia lui Radu Nica, produs de Teatrul German de Stat din Timişoara.

Motivul încrederii ce i-o ofer nu e nici Neil LaBute, care a scris piesele, nici Radu Nica. Motivul e trupa Teatrului German de Stat din Timişoara, care s-a simţit bine în contact cu textele lui Neil LaBute - Furiile şi Marele război - şi cu care Radu Nica a lucrat bine şi, respectiv, foarte bine. Cel puţin asta se vede din felul în care cele două piese ale americanului transmit, prin actorii acestui spectacol-coupé, mesaje de viaţă foarte puternice. Adică actuale şi credibile, aşa cum ne-a obişnuit Teatrul ACT, prin producţiile lui care au făcut primul pas în valorificarea lui LaBute pe pământ românesc. În spectacolul de la Timişoara, textele lui par să se simtă la fel de "acasă" ca şi pe Calea Victoriei. Acelaşi nerv citadin, aceeaşi încordare între replici.

Spectacolul se joacă într-un bar unde se bea şi se fumează. Nu e ceva nou sub soare şi nu e pentru că regizorul a vrut să fie cool. E pentru că atmosfera intenţionată este de contopire a publicului cu spectacolul, cu atât mai mult cu cât, precum ştim, dramaturgia lui LaBute e însăşi viaţa cotidiană. În Furiile, această viaţă e cuprinsă într-o singură scenă, în care ceea ce ar fi trebuit să fie o despărţire clasic-paşnică între doi tineri (Jimmy şi Paula) devine, treptat, un proces crunt, epuizant. Ba chiar straniu, dat fiind că Jimmy simte că trebuie să aducă "întăriri" ca să-l susţină în reacţiile lui paranoice: o aduce pe sora lui, o rockeriţă emo cu tăceri şi expresii funebre, instaurând o atmosferă total neobişnuită pentru acest gen de situaţii.

La început, cam ridici din sprâncene, fiindcă intervenţia surorii transformă cazul într-unul neverosimil, ceea ce pare o greşeală dramaturgică, atâta timp cât naturalismul e scopul evident. Dar pas cu pas, actorii (Daniela Török, Alex Halka, Olga Török) fac o treabă minunată în a nu forţa nuanţele, a nu pierde ritmul şi a controla graniţa fină între o posibilă scălâmbăială şi naturaleţea conflictului. Scălâmbăială, din fericire, nu e iar situaţia - bizară cum este - devine credibilă. E acelaşi caz de ciudăţenie disconfortantă, acceptată finalmente de public, pe care îl propune şi Capra sau cine e Sylvia? (de Edward Albee, regizat de Dabija la Teatrul ACT). Bineînţeles, tot datorită actorilor. Este un succes actoricesc, care îl revelează pe cel dramaturgic.
 
Marele război oferă, la rândul lui, un caz ultracontemporan de eşec în dragoste, reflectat în divorţul a doi soţi. Aici însă, nu încape nici o secundă de pace: între femeie şi bărbat este o ură definitivă, o ură de adult, care elimină ultimele resturi optimiste şi inflamează negativ orice detaliu. În plus, la mijloc sunt bunurile şi, mai ales, copiii, pentru custodia cărora, culmea, nici unul din părinţi nu se zbate. Prin prisma celor doi soţi, care trăiesc doar pentru a se desfiinţa reciproc, vedem, de fapt, o societate întreagă, indiferent de ţară sau culoare a pielii. O societate fără copii, redusă la un grad de asasinat moral, pentru care cinismul este un mod de a fi.
 
La acest nivel de dialog sfredelitor se ridică spectacolul lui Nica, jucat de Enikő Blénessy şi Georg Peetz. Duetul lor actoricesc fierbe de energie, are un ritm tăios şi atitudini precise, cu replici care te scutură în fotoliu, care ţi se tatuează pe creier şi care te fac să-l recunoşti pe LaBute dintr-o mie. Nu spun că Marele război sau Furiile sunt capodopere, dar ştiu că ceea ce vor să transmită - starea unei lumi fără inimă şi fără responsabilitate - reuşesc să transmită.
 
La finalul fiecărui spectacol, are loc un scurt moment de ieşire din roluri şi de estompare a aplauzelor; actorii intră în vorbă cu spectatorii şi fac o mică sesiune de teatru-forum. Strategia îi aparţine lui Neil LaBute, în ideea de a scoate spectacolul din corsetul conveţiei sală-scenă şi de a-l "activa" pe spectator în postura de părtaş. Din păcate, momentul de discuţie cu publicul, din spectacolul timişorenilor, este timid, prea scurt, nedus nici măcar până la jumătate. Mă refer mai exact la Furiile. Celălalt are un succes mai mare, dat fiind că mesajul e mai puternic. Totodată, ambele spectacole sunt precedate, legate şi urmate de scurte momente de party printre spectatori (realizate de actorii Horia Săvescu şi Silvia Török), care, teoretic, ar trebui să îi dezinhibe. La Bucureşti, în FNT, aceste scene mai degrabă au speriat publicul (da, la Bucureşti...), făcând ca totul să pară uşor inoportun. Acasă, însă, la Timişoara, lucrurile stau altfel. Adică mult mai natural. În orice caz, că îl vezi în Banat sau în Regat, bucură-te de text, de actori, de mesaj, de tot.