Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Năpasta

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum mi-au răscolit Afrim şi ai lui inima - Năpasta


decembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu ştiu dacă am ales momentul cel mai potrivit să văd Năpasta lui Afrim. Pe 23 decembrie în mod normal te gîndeşti la cozonaci, faceri de bine, cadouri sau... îţi stă în cap un articol despre cum a fost la Revoluţie de-adevăratelea - în cazul meu cel al lui H.-R. Patapievici În preajma ştreangului (istoria unei nopţi), despre experienţa lui în arest în noaptea de 21 decembrie 1989.

Ce legătură între unele şi altele? Probabil niciuna. Sau poate prea multe. Recunosc că nu mi-a ieşit din cap pe parcursul spectacolului articolul sus menţionat. Poate că de fapt pasiunea, sîngele, suferinţa, frica, tăcerea, blestemul şi - ca o încununare a tuturora - "năpasta" sunt lucrurile comune.

Cert este că am ieşit de la spectacol cu maxilarele încleştate, incapabilă să articulez un cuvînt preţ de cîteva minute bune (dincolo de starea în care mă aflam deja, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji nu în timpul spectacolului ci de la 5 secunde după ce s-a terminat - e forma mea supremă de emoţie, o ştiu), cu fiul meu întrebîndu-mă "mama, eşti bine?" şi mulţumind sorţii că nu umblu cu un pistol sau cu altă armă letală în geantă cînd merg la teatru, pentru că replica auzită la garderobă de la un domn tînăr în costum, respectiv: "cam subţire textul, o mai fi tăiat din el?" m-a făcut să vreau să fac ceva rău sau măcar să fug departe - "oriunde, oriunde, numai nu pe-această lume" cum zice un alt prieten vechi, numitul Baudelaire.

N-am recitit Năpasta lui Caragiale din liceu, n-am făcut-o nici acum înainte de spectacol, n-am citit nimic despre spectacol înainte de a merge să-l vad, singurul lucru pe care-l ştiam era piesa Luizei Zan Călare pe care o ascultasem / văzusem pe scenă la Godot, în timpul întîmplării numite Muzichia lui Afrim.

N-am să "spoilăresc" spectacolul, nici nu îndrăznesc să emit consideraţii intelectualiste despre ceva ce n-am cum pătrunde pe de-a-ntregul, am să spun doar că Radu Afrim reuşeşte şi cu acest spectacol să dea privitorului "stări de spirit" mai mult decît informaţii sau lecţii de conduită sau mai ştiu eu ce se cade să îţi dea un act artistic.

M-a răscolit spectacolul în ansamblu, m-a fermecat muzica Luizei Zan cum numai descîntecele bunicii mele o mai făceau în copilărie, m-a hipnotizat Crina Semciuc, m-a cucerit - a cîta oară? - Marius Manole, m-a uluit - din nou - Mihai Călin. Mi-au răscolit inima, sufletul şi mintea toţi şi fiecare în parte.

Nu-i ştiu bine opera lui Afrim, am văzut puţin şi de fapt l-am descoperit întîi şi-ntîi prin fotografii. M-a încercat un sentiment ciudat văzînd fotografiile lui Afrim: senzaţia că vede lumea reală / ireală cu ochii mei şi reuşeşte să o redea privitorului cum eu n-aş şti să o fac vreodată. Aceeaşi senzaţie o regăsesc în spectacolele lui - îmi dau ce-mi trebuie mie, ce mă încarcă / descarcă pe mine, mă întorc pe toate feţele ca să mă regăsesc.

Şi mai e ceva ce am gândit şi după vizionarea Visului unei nopţi de vară al aceluiaşi regizor. Anume că asemenea spectacole sunt mană cerească pentru o generaţie care nu mai citeşte literatură (şi cu atît mai puţin dramaturgie) clasică. Cred eu, cu mintea mea cea proastă de femeie, că un adolescent care vede un asemenea spectacol se va duce acasă şi va deschide şi cărţile lui Caragiale cu interes şi va lua şi volumul de Shakespeare să-l descopere pentru simplul motiv că aceste spectacole vorbesc într-un limbaj viu, actual, pe înţelesul - şi interesul - acestui public tînăr. Iar mai tîrziu, cînd aceşti adolescenţi vor ajunge spre 30 de ani nu vor mai rosti nonşalanţi fraze ca cea pe care am auzit-o la garderobă. Şi vor fi mai bogaţi şi cu siguranţă mai curaţi.

Îi sunt recunoscătoare lui Radu Afrim şi alor lui pentru această răscolire şi îmbogăţire a mea, a noastră.

Şi printre gîndurile-dorinţe care-mi dau tîrcoale e şi cea legată de un film muzical pe care să-l regizeze Afrim...




 Toate articolele despre Năpasta


2 comentarii

  • parere de spectator
    RalucaA, 11.01.2013, 11:57

    Am vazut piesa, din pacate nu sunt de acord cu dvs. Nu mi-a transmis nicio emotie, am gasit-o schematica, interesanta doar la nivel de mijloace de exprimare. Un colaj de imagini si sunete care se adreseaza ochiului si urechii, dar nu si sufletului. Chiar si acest colaj l-am gasit cliseistic si facil (mai putin muzica), dar ii acord credit lui Afrim si ma gandesc ca asta a fost intentia lui:).

    Totusi as vrea sa mentionez ca sunt un fan al lui Afrim si nu ma las descurajata, voi merge in continuare la piesele lui. Din toate cele vazute pana acum, "Napasta" a fost singura care nu mi-a placut. Ideea piesei, cu un potential dramatic foarte mare, chiar si la o banala enuntare a ei (povesteste-i cuiva subiectul in doua vorbe si tot va fi miscat sau macar curios, ii zgandare macar o coarda sensibila), a pierdut inexplicabil (sau nu) orice urma de dramatism in aceasta montare. Mi-a placut insa muzica - in opinia mea singura care a ajutat si care mi-a transmis mai mult decat toata regia si jocul actoricesc. Marius Manole - bun, ca intotdeauna, dar rolul era suficient de ofertant incat sa nu ii puna probleme mari (vorba unei prietene cu care am vazut piesa: "astept sa-l vad pe Manole in rolul unui om obisnuit, banal, fara nevroze, manii, stiu ca poate").

    Oricum, salut diversitatea, experimentul, cautarea (Afrim e ca o gura de oxigen in teatrul "nostru" - cel putin pentru mine), dar nu inteleg dorinta de a fi altfel doar de dragul diferentei. Pe scurt, am senzatia ca a citit piesa, n-a simtit nimic, a extras subiectele/ punctele culminante (crima, un nebun, etc.), le-a combinat un pic folosind reteta "marca" Afrim (ceva imagini grotesti, ceva nuditate, ceva simboluri castratoare, ceva timpuri moderne) si gata! Nicio tensiune psihologica, nimic din procesul intim care l-a determinat pe Dragomir sa recunoasca crima sau din tensiunea de cuplu generata de suspiciuni (doar isterie).
    In concluzie, bravo pentru emotia estetica (la nivel de imagine si reprezentare simbolica), bravo pentru muzica, dar astept emotia afectiva in piesa urmatoare.

    PS: Si noi, spectatorii in costum, zilieri de la 9 la 5 (si peste) citim, mergem la teatru si avem propriile opinii. Si uneori curajul de a nu canta in cor (si nu doar de dragul de a fi remarcati).

    Toate (piesele) bune!

    • RE: parere de spectator
      barbu brailoiu, 14.01.2013, 14:36

      mă simt tentat să descifrez că, deşi în costumul "marca PS", dv. aveţi curajul să observaţi că hainele cele noi ale împăratului... ar avea mici defecte de fabricaţie, nu?

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ada Solomon


Alte articole

 Afrim vs. Caragiale - Năpasta la FNT, 2013, Vlad Galer
 Năpasta şi blestemul erotismului, Iulia Popovici
 Galerie foto - Năpasta, Adi Bulboacă
 Năpasta de azi, de ieri, dintotdeauna, Ruxandra Vera Ştefan
 Năpasta, versiune glossy, Oltiţa Cîntec
 Toate articolele despre Năpasta


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer