Lui ZaZan - Năpasta

Radu Afrim a încheiat "Anul Caragiale" al TNB-ului cu cel mai underground spectacol de teatru ce poate fi văzut în Bucureştiul acestor zile. Năpasta afrimiană mută drama caragialiană din satul muntenesc de final de secol XIX în clubul bucureştean de început de secol XXI. Şi face asta nu diminuând intensitatea trăirilor, sentimentelor, conflictelor ce dădeau profunzime şi aer de tragedie antică textului originar, ci, dimpotrivă, accentuând până la hiperbolă dimensiunea tragică a fiecărui personaj, dar şi a ambianţei în care acestea trăiesc, iubesc, urăsc şi mor. Iar această ambianţă de Club Control, genial gândită, desenată şi adusă la viaţă din punct de vedere vizual de carè-ul Afrim & Vanda Maria Sturdza (decoruri) & Cosmin Florea (costume) & Georgiu Stan (lighting design), îşi găseşte complementul audio perfect în ritmul
 
ZaZan
 
Noua sală Media a TNB, cu ale ei două gradene formând un L prelung, e gazdă ideală pentru numerosul public afrimian, cu medie de vârstă sub 25 de ani, care, odată deschise larg şi gratis porţile de intrare, dă năvală, invadând fiecare locşor al podelei ce desparte scena de locurile pe scaun. La momentul începerii spectacolului, sala aduce a stadion brazilian, fremătând de nerăbdare. O oră şi jumătate mai târziu, câteva sute de oameni ţâşnesc în picioare, pradă unui entuziasm debordant. Regizorul favorit al multora dintre ei tocmai marcase unul dintre cele mai importante goluri ale carierei. Galeria aplaudă şi cântă fericită în tempo
 
ZaZan
 
Năpasta oferă o excelentă secvenţă de deschidere şi poate cel mai complex, dens şi surprinzător final văzut în ultimii ani. De-a lungul miezului său, spectacolul are ceva momente, nu de multe ori semnificative, când ritmul scade şi publicul îşi pierde puţin din concentrare. O posibilă explicaţie stă in acea porţiune a textului unde translaţia sat secol XIX - club secol XXI nu funcţionează. "Te iubesc"-urile lui Gheorghe (Emilian Oprea) şi Ion (Mihai Călin), ca şi restul replicilor calde, ataşante, "de bine" sună cam fals. Aici mi-e teamă că Afrim a inovat prea puţin. Ar fi fost mult mai în ton cu decorul vizual, auditiv şi de moravuri al scenei TNB-iste ca aceste replici să fie livrate publicului fie prin intermediul unei lecturi albe prestate de un figurant (soluţie sugerată de regizor, dar prea puţin folosită), fie prin rostogolire monotonă pe pereţii sălii cu ajutorul proiecţiilor video. Pesemne că, produse astfel, replicile ar fi sunat
 
ZaZan
 
În reprezentaţia născută de imaginaţia lui Afrim, există două entităţi carnivore ce devorează fiecare halcă ce le iese în cale: Anca (Crina Semciuc) şi pământul aşezat în living. Anca desenează haine în care îngroapă bărbaţi: Dumitru, Dragomir, Gheorghe, etc. Pământul, cameleon ce împrumută alura unei carpete de Ikea, cască gropi în care se auto-îngroapă disciplinat nevinovaţii: Ion (Marius Manole), JC, etc. Noul Tărâm al Făgăduinţei, migrat în underground şi transmis live pe Fashion TV, însoţeşte crimele cu filamente kitschoase. Un catwalk devorat de reflectoare reci porneşte drum din inimă de Pietà 2.0. Drumul duce nicăieri. Întunericul înghite tot, mai puţin bustul

Lui