Năpasta, versiune glossy

Radu Afrim a pătruns în liga I a teatrului românesc după ce l-a reinterpretat, cu trupa de la Sf. Gheorghe, de la "Andrei Mureşanu", pe Cehov şi cele Trei surori ale lui. Intrarea în lumea consacraţilor s-a făcut cu o selecţie în Festivalul Naţional de Teatru 2003, cu mult scandal, căci tradiţionaliştii s-au cutremurat de atîta îndrăzneală. Precaut atunci, a aşezat ca subtitlu indicaţia "adaptare (ne)firesc de liberă", ceea ce şi era, mai puţin (ne)-ul. Revalorizarea clasicilor, rescrierea scenică a operelor lor prin metatexte regizorale, căutarea prin pliurile acţiunii, în profilurile personajelor şi în relaţiile dintre ele sînt obiceiuri contemporane. Ele au făcut din regizor, această figură proeminentă a ultimului secol, un nou autor, emanat de spectacolul teatral, autorul unei creaţii rezultată din operaţiunea de resemantizare a unui text. Obiecte ale acestui tip de invenţie scenică sînt lucrările canonice, transformate voit, trecute prin filtrul actualităţii, al tendinţelor, conceptelor şi aşteptărilor prezentului. Revenind la Radu Afrim, el nu a fost interesat predilect de acest tip de demitizare, de extragere din efigie a unor dramaturgi şi lucrări general acceptate ca valoroase. A preferat lucrările contemporane, cu subiecte ce abordează marginalitatea umană şi socială în toate variantele ei, preocupat să evalueze cu mijloacele esteticului familia, cea mică, de acasă, şi cea mare, societatea, care ne înglobează. Dintre cei ajunşi în manuale, s-a ocupat numai de Cehov, Lorca şi Shakespeare, iar acum, în An Caragiale, s-a apucat de Năpasta, în bastionul establishment-ului autohton, Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti. Pe scena de la Sala Media, una modernă, nouă-nouţă, cu intrare din spatele edificiului care, după, renovare va fi un adevărat multiplex teatral.

Oricine a auzit de Radu Afrim ştie că atunci cînd vine vorba despre un proiect al său nu te poţi aştepta la ceva cuminte, ortodox. Afrim revoluţionează tot ce atinge, merge în contra curentului, dar o face cu program estetic, serios, profund. A reuşit ca în scurt timp unui anumit stil de a face teatru să i se asocieze un adjectiv derivat din numele său, afrimian, ceea ce nu-i deloc puţin lucru. Tinerii îl adoră, are un fan club demn de o vedetă, actorii, nu numai cei la început de drum pe scîndură, ci toţi cei care iubesc provocarea profesională vor să lucreze cu el, teatrele, de fapt managerii, fac orice ca să-l scrie pe afiş, iar specialiştii îl urmăresc cu atenţie critică. Lucrează mult, chiar foarte mult, temeinic, cu talent, cu o creativitate inepuizabilă, cea mai mare parte a producţiilor lui sînt reuşite şi foarte reuşite. Nici o carieră nu-i un marş triumfal exclusiv ascendent! După inflaţia de montări Caragiale, în fel şi chip, din ultimul an şi jumătate, toată lumea teatrală era curioasă să vadă premiera aceasta. Evident, a fost cu totul altfel, sută la sută afrimiană. Spre mijlocul reprezentaţiei, unul dintre interpreţii personajului colectiv foiletează şi apoi citeşte cîteva pasaje dintr-un tom pe coperta căruia e scris cu litere de-o şchioapă Caragiale, cuprinzînd cu volumul capul Ancăi, indicînd ieşirea din carte, părăsirea ei. Sînt lucruri foarte frumoase şi inspirate în viziunea lui Radu Afrim. În primul rînd, pămîntul negru din spaţiul de joc, simbol al morţii şi al întregului conflict dramaturgic. Simbolistica lui e foarte puternică, e şi un contrast izbitor cu interiorul alb, imaculat, de secol XXI, perioadă în care e adusă trista poveste. Textul e spus ca-n Caragiale şi se potriveşte perfect acestor tineri care par că vin din anturajul spectatorilor. Cuplul face parte din high life, după felul cum arată locuinţa, cum se îmbracă şi cum se comportă ei, un high life pe care îl vedem cu toţii în jur, cu interioare luxoase, obiecte kitsch, plasmă, cu spoială culturală concretizată în minibiblioteca cu cărţi scumpe şi reviste, toate glossy. În această lume în care ambalajul, adică aparenţele contează infinit mai mult decît conţinutul, şi personajele lui Caragiale se metamorfozează. Anca e designer, la final asistăm şi la o paradă de modă, cam lungă, colecţia ei e, fireşte, însîngerată. Dragomir pare fără job. Învăţătorul e tatuat şi nu e deloc cuminte. Un entertainer prestează mici numere de magie. Cînd autorul real al omorului e dezvăluit sînt chemaţi paparazzi. Ironic, anunţul eliberării lui Ion din ocnă e difuzat la ştiri, de Andreea Esca, în forma unei informaţii despre o lege a graţierii. Tot ironic, a poantă, dar şi a citat cultural, pe unul din canalele TV pe care, plictisit, le tot schimbă Gheorghe, apare o secvenţă din filmul omonim realizat în anii '80 de Alexa Visarion.
 
Năpasta lui Afrim e o mizanscenă eclectică: combină realismul cu expresionismul şi onirismul, românescul cu importurile formale, credinţa în valoarea morală cu superficialitatea, rezolvările inspirate cu secvenţele care reuşesc doar să umple. Mă refer la prezenţa creaturii din mintea lui Ion, spectaculoasă vizual, dar ilustrativă, într-un moment scenic expediat, la fel ca fantoma facilă ca soluţie. Obiectul de artă decorativă reprezentînd un Christ sîngeriu cu cunună de spini argintie, iluminat din interior, e prea evident, în egală măsură tabloul vivant din final, tot cu sugestii christice. Duşul pe care îl face Anca nu e, nici el, vital pentru spectacol.

Registrul dramatic e atins de tuşe ale deriziunii, de un tragism colorat cu umorul negru caracteristic mentalităţilor şi filosofiilor prezentului, cînd viaţa nu mai reprezintă valoarea supremă, iar violenţa şi moartea / omorul sînt luate adesea în zeflemea. Interpretarea, eu am văzut-o pe Crina Semciuc în Anca, e inegală şi lipsită de misterul care să ţină privitorul tensionat pînă la final. Cel puţin Anca şi Dragomir (Mihai Călin) devin liniari şi previzibili foarte rapid, oferind personaje neconvingătoare, care nu evoluează. Ion al lui Marius Manole e precipitat şi profilat de linii adînci, iar Gheorghe - Emilian Oprea e, pe partitura lui, atipic. Un element cîştigat e muzica live susţinută de Luiza Zan şi Valentin Luca, cîteva prelucrări vocal-instrumentale după cîntece populare româneşti şi o singură bucată în engleză, opţiune pe care nu am înţeles-o, probabil e o citare a anglofiliei şi anglofoniei actuale.

Cum se întîmplă de obicei la Afrim, Năpasta va segrega publicul: o parte va adula propunerea rezigorală; alţii vor susţine că artistul se repetă, că vrea să scandalizeze cu orice chip. Cei ca mine, dacă o mai fi cineva, care am văzut un spectacol şi cu bune şi cu rele, vor revolta ambele tabere. Asta e!