Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Năpasta

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Năpasta de azi, de ieri, dintotdeauna


ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Avertisment: Articolul conţine câteva detalii despre spectacol care e bine să rămână surpriză, în caz contrar ele s-ar putea să nu mai aibă impactul dorit. Prin urmare, este de preferat a se citi post-vizionare.

Ieşind de la spectacolul lui Radu Afrim, Năpasta, cu gândul spontan: "mi-a plăcut", am avut, totuşi, senzaţia că îmi va fi greu să scriu despre el. Încă îmi este, şi asta dintr-un prea plin al spectacolului, pe care simt că nu îl pot cuprinde, şi dintr-o nefamiliarizare cu cât de departe se poate merge în teatru. Ceea ce mi-a dat însă curajul şi impulsul să scriu totuşi, au fost trei citate din volumul Note şi contranote de Eugène Ionesco pe care tocmai îl citeam pentru pregătirea lucrării de licenţă.

Am văzut câteva spectacole ale regizorului Radu Afrim şi lumea / lumile lui scenice îmi par fascinante, foarte populate de imagini şi fiinţe, un fel de basme irlandeze, în care pe lângă actori - prezenţe la vedere (îngăduit fie acest pleonasm) - se mişcă o întreagă altă suflare, sentiment creat probabil de nelipsita introducere a unor personaje cvasi-animaliere sau a personajului-colectiv. Pentru mine, este uneori prea mult... şi asta pentru că reuşeşte să-mi inducă o stare de frică ancestrală, dar tocmai ea este cea care ne face să fim conştienţi de noi înşine, să vedem unde ne situăm, pentru că "lumea e în delir, nimic n-o mai poate reţine pe acest tobogan al nebuniei; planeta e gata să sară în aer, iar criticul (spectatorul) - neindignându-se de toate acestea - e indignat văzând că poeţii (extrapolând regizorii, actorii, în general, artiştii) sunt indignaţi din cauza asta. Criticii sunt indignaţi văzând că operele acestora oglindesc incoerenţa şi o denunţă cu înseşi imaginile incoerenţei şi ale delirului." (Eugene Ionesco, Note şi contranote, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 pag. 254)

Deşi, dramaturgul de origine română scria această frază în 1962, cred că ea este din ce în ce mai actuală, o prevestire a unui viitor cu valoare de destin implacabil. Probabil că sunt spectatori care se pot indigna de felul în care noi înţelesuri din textul lui Caragiale sunt redate scenic. Cea mai puternică inovaţie, pe care mi-ar plăcea să o păstrez sub tăcere, dar este elementul cel mai frapant al montării, pe care cred că orice spectator îl reţine şi despre care "dă sfoară în ţară", este faptul că Anca este creatoare de modă. Dacă la început indiciile sunt oarecum vagi (o vezi măsurând, făcând schiţe), dar nu găseşti altă explicaţie în afara faptului că ea pur şi simplu cu asta se ocupă, la final, creaţiile ei sunt o prezentare a păcatelor lumii. Ceea ce este pură dorinţă de răzbunare şi durere imensă (căsătoria Ancăi cu Dragomir, cel care l-a omorât pe Dumitru, primul său soţ) este aici generalizat şi capătă forţa unui mit. Muzica Luizei Zan şi a lui Luca Valentin care esenţializează trăirile ("Rozmarin în colţul mesii / Frumos plâng ochii miresii"), personajul "mitologic" (mască de animal, port popular) care asistă nuntirea celor doi, pământul - toate ţin de o străveche spiritualitate românească şi sunt contrapuncte puternice pentru restul elementelor moderne. Anca se refugiază în artă, un fel de amnezie autoimpusă, pentru a rezista alături de Dragomir. "Somnul raţiunii naşte monştri", s-ar putea spune despre Anca: în dorinţa ei de a se răzbuna îşi adoarme conştiinţa şi impulsurile fireşti ale fiinţei ei (pe Dragomir nu-l iubeşte, nici pe Gheorghe, doar că are nevoie de el pentru înfăptuirea planului său). Refularea va "defila" în toată splendida ei grozăvie.

Ion, cel pedepsit, pe nedrept, pentru crima pe care nu o înfăptuise, prin interpretarea actorului Marius Manole, are forţa unui erou tragic, un fel de Oedip care vede, dar căruia "i-a luat Dumnezeu minţile" ca să nu mai ştie ce e suferinţa, ci chiar să o poarte cu bucurie, aşa cum Isus a luat, cu dragoste, întreaga năpastă abătută asupra omului de când cu păcatul originar.

"De fiecare dată e acelaşi lucru: poeţii îi scutură pe oamenii care dorm în timp ce casa arde, iar cei amorţiţi îi ocărăsc, nu de tot treziţi din somnul lor." (Ibidem, pag. 255) - în acest spectacol există presimţirea unui fond uman insondabil, dincolo de o "interfaţă" ce ar putea părea extravagantă, un fond uman din care artiştii reuşesc uneori să extragă mostre... şi asta trebuie să fie una din menirile lor. Cât despre întâlnirea dintre Ion Luca Caragiale şi Radu Afrim, tot Ionesco o va fi spus cu 51 de ani în urmă: "putem şi trebuie să fim în acelaşi timp şi noi şi vechi." (Ibidem, pag. 252)

P.S.: Întâlnirea dintre spectacol şi citatele de mai sus a fost pur întâmplătoare, dar foarte nimerită, astfel încât ele nu se referă neapărat la o "breaslă", ci la noi, oamenii, pentru că toţi trăim în aceeaşi lume pe care e bine să o întâmpinăm cu nesfârşită uimire... această uimire păstrează mereu vie dorinţa de a căuta să o înţelegem.




 Toate articolele despre Năpasta


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ruxandra Vera Ştefan


Alte articole

 Afrim vs. Caragiale - Năpasta la FNT, 2013, Vlad Galer
 Năpasta şi blestemul erotismului, Iulia Popovici
 Galerie foto - Năpasta, Adi Bulboacă
 Năpasta, versiune glossy, Oltiţa Cîntec
 Lui ZaZan - Năpasta, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Năpasta


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer