Năpasta şi blestemul erotismului

Pe ecranul televizorului la care zapează la un moment dat cineva în casa Ancăi şi a lui Dragomir, elegantul, albul apartament urban de pe scena Sălii Media a Teatrului Naţional Bucureşti, apar fugitiv imagini în alb-negru - o masă, o femeie frumoasă, un bărbat. Există invariabil cîţiva spectatori care rîd - reacţia involuntară la recunoaşterea cadrelor din Năpasta cinematografică a lui Alexa Visarion din anii \'80. O metareferinţă - cumva ironică - foarte în spiritul lui Radu Afrim. Pentru că nimic nu e mai departe de reprezentările clasice ale singurei drame caragialiene decît spectacolul de la Naţional.
 
Năpasta e o piesă "ţărănească" - e singura dintre cele scrise de Caragiale cu decor rural, iar textul propriu-zis e profund arhaizant. E, însă, şi singura ale cărei replici n-au lăsat în timp nicio urmă în vocabularul colectiv, ceea ce face adaptarea cît se poate de acceptabilă. Iar spectacolul sfîrşeşte prin a lăsa la ani-lumină distanţă retorica subconştientului cu manifestări primitive ce marca toate montările anterioare pe care le-am văzut (nu prea multe) şi, în acelaşi timp, şi orice aşteptări critic-deconstructiviste născute din amintirea trecutelor adaptări de clasici ale lui Afrim.
 
Fiindcă Năpasta vorbeşte, fundamental, de­spre tumulturi psihologice, despre monştri care bîntuie etern, despre forţa sexualităţii dominatoare, mortale. O energie primară care-şi trage seva din moştenirea rurală a României moderne - deşi povestea e (de)plasată într-o sofisticată locuinţă urbană (senzaţional decorul Vandei Maria Sturdza), iar Anca (Simona Popescu, în reprezentaţia văzută de mine) e designer, spectacolul e înţesat de trimiteri la spaţiul originar: Ciuleandra, muzica obsedantă a Luizei Zan şi a lui Valentin Luca, cu inflexiuni etno, pe care Anca dansează ca posedată, pămîntul negru, lutos, care acoperă scena, din care se hrăneşte (la propriu) Ion (Marius Manole) şi pe care-l frămîntă cu picioarele cei de pe scenă, toate sînt referinţe fundamentale la un fel de moştenire esenţială transmisă în timp şi purtată în inconştientul personal şi colectiv. Arhetipul.

Spectacolul începe cu nunta Ancăi şi a lui Dragomir (Mihai Călin) - o lungă scenă mută de un zbucium tragic impresionant, mustind de un amestec neclar de senzualitate, sfîşiere interioară, resemnare de moment şi dorinţă reprimată. La Afrim ca şi la Caragiale, Năpasta e o piesă despre forţa iubirii şi a dorinţei de răzbunare, despre nebunie şi moarte - doar că, acum, aceste înfruntări ale inconştientului capătă o brutalitate a emoţiei cu mult dincolo de potenţialul iniţial. (Riscul, pentru o astfel de adaptare, e într-adevăr acela de a opaciza oarecum trama propriu-zisă - nu ştiu în ce măsură "faptele" în sine rămîn foarte limpezi pentru cineva nu foarte familiarizat cu piesa lui Caragiale. Spun, de vreme ce propria mea mamă a avut a se confrunta cu o iniţială stare de rătăcire.

Aşa că, dacă aveţi dubii, recitiţi piesa, uitaţi repede toate detaliile şi pe urmă duceţi-vă la spectacol.) Anca poartă în sine un infailibil erotism (arhetipal, şi el) căruia îi cad victimă toţi ceilalţi şi pe care ea îl resimte ca un blestem, pentru ea şi pentru ceilalţi. Se urăşte pe ea mai mult decît îl urăşte pe Dragomir (jucat de Mihai Călin, el pare atît de terestru, de raţional chiar şi atunci cînd pare că se molipseşte de furia Ancăi). Nu se poate opri, e ceva mai puternic decît ea care o mînă - inclusiv să-l atragă în cursa atracţiei pe un Gheorghe (Emilian Oprea) pe care ajunge să-l domine pînă la sufocare. Nebunul Ion (un extraordinar Marius Manole) e singurul dincolo de acest joc al seducţiei care ucide - el e imaginea primară, telurică a purităţii iniţiale, condamnate să poarte vina uciderii lui Du­mitru de către Dragomir. Drumul către nebunie al Ancăi trece prin liniştea interioară a nebunului, iremediabil tulburată de păcatul ei.

Aşa cum o joacă Simona Popescu, Anca e cel mai puternic, cel mai autentic personaj feminin din spectacologia de pînă acum a lui Radu Afrim.

Finalul spectacolului - aparent, o defilare de modă într-o dominantă de roşu şi negru - e, de fapt, o materializare a unei replici a Ancăi din finalul monologului cu care, în original, se deschide Actul II: "Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte!". Moartea vine pe catwalk şi o vedem desfăşurîndu-se sub ochii noştri, formă după formă după formă. Anca vrea să vadă moartea (ea, mai mult decît Dragomir) - şi întreg spectacolul se adapă dintr-o dialectică a vitalităţii cu morbidul, căci sfîrşitul face pandant cu debutul. Corpurile frumoase şi seminude, atît de vii prin carnalitatea lor, care dansează ca posedate la început, sînt de fapt spectre care bîntuie, la fel cum, în epilog, moartea deja împlinită e întrupată în viu. În nici un spectacol de pînă acum n-a vorbit Radu Afrim atît de puternic despre moartea care dospeşte în fiece corp viu. Despre nedespărţitul binom Eros-Thanatos.