octombrie 2013
Năpasta
În stânga, Radu Afrim. Face parte din spuma tinerei generaţii. Valoarea "teribilului" teatrului românesc este fără doar şi poate o certitudine. Extravaganţa şi curajul său şochează şi marchează.

În dreapta, Ion Luca Caragiale. De profesie geniu. Ironia sa a străpuns timpul şi înjunghie prezentul. Societatea despre care vorbeşte dramaturgul este (să sperăm că nu pentru totdeauna) actuală.

Întâmplarea face că Afrim i-a tulburat odihna de veci lui Caragiale şi au început să se ia la trântă în centrul Bucureştiului. Discretă, lupta s-a petrecut între pereţii Teatrului Naţional iar strigătele celor doi au fost înăbuşite de zgomotele traficului. Doar actorii, ei au luat parte la confruntare şi ne pot spune povestea care a declanşat Năpasta.

Întreaga poveste a fost mutată cu multă graţie în 2013. Coliba Anei şi a lui Dragomir s-a transformat într-un apartament luxos. Relaţiile din cuplu sunt extrem de tensionate, în special după ce Andreea Esca anunţă că pedeapsa pentru omucideri a fost înjumătăţită. Dragomir îşi descarcă întreaga povară a crimei ce îl urmăreşte pe umerii Anei, ceea ce adaugă spectacolului o notă de violenţă (poate, pe alocuri, puţin prea multă violenţă). Spectatorul Năpastei devine un maratonist în fugă după simboluri. Acestea, numeroase şi subtile, antrenează şi invită la meditaţie. Asta mi se pare esenţial pentru un regizor: să ştie cum să facă un circuit care în timpul sau după terminarea spectacolului să pună în mişcare mintea privitorului.

În mijlocul decorului alb se află o parcelă de pământ, insesizabilă pentru personaje. Morţile, suferinţele, senzaţiile brute, telurice au loc în locul care aminteşte că "din pământ venim, în pământ ne întoarcem". Totodată, este un cordon între Afrim şi Caragiale, între modern şi tradiţional, între superficial şi intens.

Relaţiile dintre protagonişti subliniază fragilitatea graniţei între iubire şi ură. Dragomir şi Gheorghe îşi declară sentimentele prin violenţă. Ana tace, îndură şi fierbe. Suferă când Dragomir vrea să plece, suferă când Dragomir este lângă ea. Intrarea nebunului Ion îţi taie răsuflarea. Marius Manole (din nou) construieşte un personaj interpretat minunat. Iar ce rimează cu minunat? Asumat. Nevinovăţia lui Ion şi, în fond, inocenţa sa, îl înnebunesc pe Dragomir. Moartea prizonierului evadat este un moment de vârf al spectacolului. Aflarea adevărului, îngropat în urmă cu 8 ani în fundul sufletelor personajelor, duce la distrugerea acestora. Luiza Zan şi Valentin Luca (creatorii efectelor sonore şi interpreţii coloanei muzicale) au stat tot spectacolul în scenă, urmărind impasibil, din altă lume, drama în care se zbat personajele. Am fost impresionat de glasul Luizei Zan.

Am simţit că actorii au fost acaparaţi de regie şi de expresivitate sonoră, coregrafică şi vizuală. Spectacolul merită văzut pentru că uimeşte, este într-adevăr o noutate prin viziunea complet diferită a textului clasic. Transpunerea în contemporaneitate şi transformările propuse completează mesajul piesei. Deci, putem spune că până la urmă Afrim se împrieteneşte cu Caragiale. Mi-aş dori enorm să pot afla cum ar fi reacţionat dramaturgul la propunerea regizorului...

Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a 23-a, a ajuns la jumătate. Profitaţi şi mergeţi cu încredere, drag şi cu inima deschisă la teatru! Are să vă fie bine.

De: I.L. Caragiale Regia: Radu Afrim Cu: Crina Semciuc / Simona Popescu, Mihai Călin, Marius Manole, Emilian Oprea, Alexandra Poiană, Andreea Perju-Dociu, Anamaria Olaş, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaş, Eduard Haris, Cezar Vlad

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus