Poate că nu vă place prea mult actorul. Posibil să vă fi săturat de "Beniffer", de când vedeta a fost hipermediatizată alături de JLo. Însă un lucru e cert. Nu mai poţi să faci abstracţie de Ben Affleck ca regizor. Meticulos şi atent la detalii, el reuşeşte aici un mix de genuri şi o poveste ca la carte.
Affleck îndrăzneşte să ne ofere un film politic după un caz real, iar genul acesta de demers este întotdeauna dificil. Mai ales că acum este vorba de Orientul Mijlociu, subiect atât de delicat. Şi tânărul regizor ne oferă pe lângă scenele de tensiune şi o foarte subtilă, dar acidă, privire ironică asupra Hollywoodului (fără să vrei îţi vine să râzi aici), o conspiraţie şi un alert film de acţiune. Şi, după cum veţi vedea, toate perfect echilibrate într-un film aparent simplu, dar care te ţine cu sufletul la gură.
Acţiunea se petrece în 1979, aşa că, din start, admiri enorma muncă de documentare, fidela redare a epocii, de la freze şi coafuri la costume, actorii bine ascunşi după ochelari mari. Şi, mai ales, aşa cum veţi vedea şi în final, chinuitoare redare a detaliilor din fotografii şi ştiri TV din timpul protestelor iraniene.
Affleck îşi oferă sieşi şi rolul principal - aici, cu barbă, aproape de nerecunoscut -, iar efortul lui dublu, în faţa şi în spatele camerei e cu atât mai admirabil.
Camera foarte mobilă, filmare din mână sau cu steadycam-ul, planuri apropiate, cadre strânse, actorii serioşi - toate dau filmului ritm bun, tensiune, suspans, credibilitate. Regizorul ştie să monteze perfect o scenă de acţiune şi una de urmărire şi salvare in extremis cu cele de aşteptare, mici, fugitive scene cu sine, de frică, de introspecţie. Ben Affleck nu numai că arată mai matur aici, chiar dă dovadă că ochiul său a devenit performant la detalii.
Povestea e liniar de simplă: şase funcţionari americani de la ambasada americană din Teheran reuşesc să părăsească sediul atacat de revoluţionarii iranieni şi să se ascundă la ambasadorul canadian. Iar Mendez, personajul lui Ben, află de ei, pune la punct o misiune, vine în ţara străină şi o îndeplineşte.
Şi e foarte interesant de privit cum foloseşte montajul paralel, cum face racordurile între cadre, cum alege să filmeze o scenă, traveling-urile de însoţire a personajelor. Şi absolut toată echipa, plus o distribuţie reuşită, puternică, merge ca un mecanism uns. O bilă albă pentru monteurul de talent.
Patriotic, fără să scoată ochii, dar de energia lui Spiderman, de exemplu, cu multe scene emoţionante (soldaţii care rămân în urmă şi care trebuie să reziste atacului, distrugerea lucrurilor din ambasada atacată, matriţele de vize la care nu te-ai gândi ca civil, presiunea politică, interogatoriile), filmul o să placă tuturor.
Affleck continuă povestea mult după ce altcineva ar fi terminat filmul şi, cu fiecare cadru, realizezi că flerul lui a fost bun. Pe genericul de final apar pozele de pe paşapoartele adevăraţilor eroi ai acestei periculoase acţiuni şi e emoţionant de privit, mai ales că în acelaşi cadru apare şi actorul din film şi descoperi încă o dată ce muncă de a aduce mimetic cât mai aproape totul de original.
Nu vreau să închei fără să atrag atenţia asupra actorului de la consulatul turc, Rafi Pitts, de fapt regizor iranian dăruit şi om generos, cel care este de atâţia ani profesor tinerilor veniţi în România pentru a se şcoli la Aristoteles Workshop. Frumos!