Regizat de actorul Ben Affleck (aflat pentru a treia oară în spatele camerei), Argo e bine făcut. Trompe l'oeil-ul costa-gavrasian - cu Turcia jucînd rolul Iranului - e executat cu minuţiozitate. Cel puţin o secvenţă de montaj paralel, care juxtapune unul dintre cele mai tensionate momente ale crizei ostaticilor cu pregătirile dinaintea falsei intrări în producţie a filmului-din-film (cu aferentul lui calabalîc sub-lucasian), speculează suprarealismul ready-made al poveştii. Hollywood-ul e satirizat afectuos prin intermediul a două personaje - un producător fictiv jucat de Alan Arkin şi un deloc fictiv specialist în machiaje, numit (ca şi în viaţa reală) John Chambers şi jucat de John Goodman: cei doi nu numai că sînt cinici în ceea ce priveşte business-ul cinematografic, dar privesc şi restul lumii prin aceeaşi lentilă made in Hollywood - comentariul producătorului despre ofensa adusă puterii americane prin ocuparea Ambasadei din Iran este că "nici n-a apucat bine să moară John Wayne, şi iată ce s-a ales din America".
Cinema-ul relativ neevazionist produs la Hollywood în anii '70 este invocat şi el: se citează din Network al lui Sidney Lumet (mai precis, din personajul jucat acolo de Peter Finch: "I'm mad as hell etc."), e pomenit şi numele ambiţiosului actor-regizor Warren Beatty (cu care Affleck - în rolul CIA-istului specialist în "exfiltrări" - chiar şi seamănă într-o anumită măsură), iar imaginea filmului (semnată de Rodrigo Prieto) are o falsă patină şaptezecistă. În fine, suspansul de tip Gérard de Villiers al ultimelor secvenţe plasate pe aeroportul din Teheran, unde cei şapte magnifici trebuie să treacă prin trei controale diferite ca să ajungă la avion, e amplificat de scenarist (Chris Terrio) prin recursul la fel de fel de incidente cu eficacitatea bine verificată: rezervarea care nu apare din prima pe computer, apelul telefonic interceptat în ultimul moment etc.
Eforturile realizatorilor de a dovedi un pic de sensibilitate în reprezentarea revoluţiei iraniene (şi a rolului mai puţin glorios jucat de CIA în istoria de pînă atunci a ţării) sînt însă mai superficiale decît eforturile lor de a livra un bun film de aventuri. Ce-i drept, CIA nu e menajată în prologul documentar al filmului, care face o scurtă istorie a Iranului, în imagini de bandă desenată (ce prefigurează storyboard-urile evazionistului film-din-film) combinate cu mai sobre imagini de arhivă; iar mai tîrziu, cineva aminteşte că CIA n-a fost în stare să anticipeze revoluţia. În aceeaşi ordine de idei, e interesant şi momentul în care pretinsului cineast canadian i se impută, de către un funcţionar de la Ministerul local al Culturii, traficul cu stereotipuri orientaliste de care se fac vinovate cinematografiile occidentale.
Dar, în pofida acestei demonstraţii de autoreflexivitate din partea lui Affleck, traficul de stereotipuri funcţionează bine-mersi şi în Argo. Nu e vorba, ce-i drept, despre stereotipuri anti-islamiste de dată recentă; majoritatea vin pe o filieră mai veche, britanic-colonială - pe scurt, băştinaşii din poveste tind să intre ori în categoria gealaţilor, ori în cea a servitorilor "noştri" credincioşi. În calitatea lui de film de aventuri despre o evadare dintr-o ţară îndepărtată şi înfricoşătoare, Argo depinde, pentru însăşi existenţa sa, de opoziţia dintre "noi" şi "ei", iar pretenţiile sale la o analiză politică mai complexă (de pildă, în prolog ni se povesteşte că şahul detronat prin revoluţie obişnuia să-şi aducă prînzul de la Paris prin Concorde, în timp ce poporul său suferea, informaţie ilustrată prin imagini de arhivă cu iranieni suferind) nu sînt de luat în serios.