Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Primăvara Arabă şi documentarele ei


Film Menu, iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De aproape doi ani se vorbeşte mult despre mişcările revoluţionare din Ţările Arabe. Se vorbeşte despre revoluţia de pe Facebook, de pe Twitter, despre Revoluţia din Egipt extinsă la cinema, Revoluţia care a remodelat cinematografia nord-africană şi, grosso modo, se vorbeşte despre Revoluţia cinematografiei arabe în general. Şi se vorbeşte adesea gâfâit, extatic, naiv uneori, aşa cum îţi vine să vorbeşti când eşti spectatorul, fie şi intermediat, al unei revoluţii - vezi Cuba, Iran, vezi şi România.

În ultimul an, zeci de filme documentare au venit din acest spaţiu, iar festivalurile, mai toate - de la Berlinale la Cannes, la Rotterdam, până la cele foarte mici sau underground - sunt, într-o formă sau alta, atente la Primăvara Arabă şi la documentarele realizate în jurul fenomenului.

E firesc să fie aşa, doar că multe dintre filmele acestea, "de revoluţie", nu rezistă timpului şi nu există în afara euforiei momentului şi a conjuncturii festivaliere. Valoarea estetică este adesea îndoielnică, cât despre cea de document, într-o lume digitalizată, unde totul se filmează şi este filmat şi văzut aproape în timp real, multe dintre documentarele revoluţiei nu mai au nici valoare asta, de document, şi sunt încă din faşă anacronice.

Miile de filmări din focul revoltelor, postate online spre accesul întregii lumi, nu mai pot fi aruncate cu atâta uşurinţă sub umbrela "filmelor de amator". Ele sunt produse vizuale noi, cu un limbaj nou, venind în continuarea dialecticii dintre revoluţii şi medii revoluţionare. Tehnicile mediatice revoluţionare (încă de dinainte de tiparul lui Gutenberg) au favorizat succesul revoltelor populare, pentru că revoltele populare sunt evenimente mediatice şi de comunicare, iar răspândirea cât mai rapidă a informaţiei stă la baza reuşitei oricărei revoluţii.

În concluzie, mă întreb: în contextul revoluţiei mediilor digitale, documentarele despre revoluţie (produse de urgenţă, imediate) mai pot funcţiona ca - sau are sens să încerce să practice un - cinema angajat? În căutarea unui răspuns sunt un bun studiu de caz cele câteva filme la care am ales să mă opresc, foarte diferite între ele, realizate de cineaşti autohtoni sau străini în Egipt, Tunisia şi Yemen.
                                  
Egipt. Born on the 25th of January (Egipt, Emiratele Arabe Unite 2011, regie Ahmed Rashwan)
 
Născut pe 25 ianuarie, departe de a fi unul dintre filmele importante ale Primăverii Arabe, este un interesant aşa nu pentru direcţia în care eşuează un anumit tip de documentar al revoluţiei.

Filmul e personal, cum sunt multe dintre ele, în logica în care documentaristul însuşi e un revoluţionar şi participă la protest cu aparatul de filmat în mână. Dar acolo unde revoluţionarul este euforic, uneori incoerent sau inconsistent, alteori capabil de un eroism îndârjit, documentaristul eşuează. Pentru că documentaristul are nevoie de un pic mai multă - nu spun rigoare, nu spun în niciun caz obiectivitate, dar măcar - tentativă de claritate. Premiza filmului este să surprindă momentele esenţiale are revoluţiei egiptene (iar premiza nu este un termen potrivit, întrucat evident că în spontaneitatea momentului, a filmării, nu există o ipoteză, o presupunere, un plan).


Aşa că, în încercarea de a nu scăpa nici momentul următor şi nici pe cel care-i urmează, filmul se tot termină de nişte dăţi, fără a avea un final, de fapt, pentru că, aşa cum se scuză Ahmed Rashwan în voice over, "revoluţia merge mai departe". În consecinţă, un jurnal al revoluţiei, construit ca în filme de genul acesta, are ceva din anticiparea unui jurnal de actualităţi: vine după cel de ieri, şi mâine se va difuza alt buletin de ştiri, pentru că întotdeauna se va întâmpla câte ceva. Aşa se întâmplă că prea multe dintre dcumentarele Primăverii Arabe (fie ele bune, ridicole, mediocre) tind să pună punct cu o scenă a "curăţării pieţei", atât de refolosită deja încât şi-a pierdut orice consistenţă narativă sau substrat metafizic.

Previzibilul unei secvenţe precum curăţarea caldarâmului în Tahrir Square are un efect de automatism bizar: contrabalansează până la obliteraţie efectul carnagiului pe care ţi-l vâră în ochi mai devreme. Problema nu e gruesome-ul scenei - prea mult sânge şi prea full frontal. În cazul unui film personal ca Născut pe 25 ianuarie există şi o motivaţie la fel de personală, internă filmului, şi anume că filmând în zilele fierbinţi, cineastul-personaj şi-a depăşit fobia patologică de sânge şi a putut, ca prin miracol, să filmeze oameni murind. Faptul că ni-i arată nouă, în film, murind aşa, strigând că vor muri, apare cumva ca un trofeu al documentaristului care, uite, a reuşit: s-a tras ultima scânteie de viaţă din ochii unui muribund. E la mine în film, e nemuritoare. Din spatele camerei, cineastul nu pare să fi avut o perspectivă asupra a ceea ce înregistrează, alta decât euforia revoluţionarului care îl dublează, şi, de aceea, contactul cu ochii care se sting e stânjenitor şi, pe undeva, invaziv şi nedrept.  
 
Yemen. The Reluctant Revolutionary (Marea Britanie, Irlanda 2012, regie Sean McAllister)
 
În multe dintre filmele Primăverii Arabe există o oarecare infatuare, mai cu seamă în rândul regizorilor care filmează la ei acasă, în a face un statement din "eu am fost acolo".

Documentaristul britanic Sean McAllister era, într-adevar, în Yemen în 18 martie 2011 când, în aşa-numita "Vineri a Demnităţii", 52 de protestatari paşnici au fost împuşcaţi mortal de spiperii preşedintelui (încă pe atunci) Ali Abdullah Saleh. Cu atitudinea - nu detaşată, dar - rezervată a jurnalistului care ştie că "acesta nu e războiul meu", dar cu mult curaj şi cu un personaj central fascinant, McAllister produce un document accesibil şi necesar, şi în acelaşi timp un film unde se amestecă tragismul cu umorul negru.

Kais este interfaţa lui McAllister pe străzile din Sana'a şi busola filmului său. Chiar ghid turistic în Sana'a de meserie, falimentar însă, tată a trei copii aşteptându-l pe al patrulea şi suferind ca un câine că nevasta vrea să-l părăsească, Kais rumegă precum un cimpanzeu la frunze de Khat si critică mişcarea revoluţionară, care numai bună pentru afaceri nu e. Martor la carnagiul din 18 martie, Kais îşi schimbă perspectiva, valorile şi priorităţile, şi din punctul acesta participă convins la revoltă. În logica filmului, el acţionează nu doar ca traducător al lui McAllister, dar şi ca translator dintre înţelegerea vestică şi realitatea arabă.

Camera lui McAllister nu e prietenoasă. Shaky, grainy, imaginea pe care o realizează el nu este departe de calitatea clipurilor cu telefonul mobil: în parte decizie estetică, în parte handy cam-ul cu care trebuia cât de cât să treacă neobservat (în contextul jurnaliştilor străini expediaţi acasă şi cu o viză de turist în paşaport). Numai că, în timp ce imaginea nu se opreşte mai mult de câteva secunde locului - ceea ce face filmul, în câteva rânduri, dureros de privit -, câştigă prin viziune şi sensibilitate. McAllister are claritatea povestitorului atent şi serios, şi nu încearcă să spună povestea unei revoluţii, sau a unei lumi, ci povestea fascinantă a unui om şi a istoriei văzute prin ochii lui de mic întreprinzător deprimat şi sceptic, transformat mai târziu în revoluţionar ardent. Carnagiul care îl modifică visceral pe Kais face din The Reluctant Revolutionary un document, o dovadă în faţa istoriei, venită dintr-o lume departe de a-şi fi găsit liniştea astăzi.

 

Tunisia. Rouge Parole (Tunisia, Elveţia, Qatar 2011, regie Elyes Baccar)
 
Mohamed Bouazizi, vânzător ambulant din Sidi Bouzid, îşi începe ziua de 17 decembrie 2010 ca pe oricare alta, la taraba lui de fructe. Câteva ore mai târziu îşi dă foc în faţa clădirii guvernamentale. Moartea lui Mohamed - chiar Mohamed însuşi - este considerată martiriul care a generat căderea a trei regimuri dictatoriale şi zgâlţâirea întregii lumi musulmane.

Mohamed nu era un formator de opinie, nu absolvise liceul, iar cea mai plastică descriere pe care o avem despre personalitatea lui este că "dăruia fructe şi legume familiilor sărace". Desigur că a fost uşor pentru protestatatrii care au ieşit în stradă în întreaga Tunisie să se identifice cu el - umilinţă, şomaj, sărăcie, corupţie. Dar imaginile trebuie să fi fost cele care au catalizat mecanismul firesc de empatie: imaginile cu tragicul sfarşit al lui Mohamed (flăcări conturând o siluetă umană tăvălită pe caldarâm), imaginile de la înmormântarea lui, unde aproape fiecare dintre sutele de locuitori din Sidi Bouzid participanţi la înmormântare avea un telefon mobil şi filma.

Filmele - îndrăznesc să le numesc aşa, căci păşim pe teritoriul unde pragul dintre artă şi non-artă este foarte fragil - filmele, deci, aşa cum arată ele, tremurânde şi puricoase, au avut un efect fără precedent asupra afectului colectiv. Mâna care tremură pe cameră, urmărind convoiul mortuar, devine parte din film, parte din poveste. Nu mai poate fi vorba aici despre o recepţie pasivă a spectacolului sumbru; spectatorul astfel angrenat în eveniment - pe care îl vede aproape în timp real - va lua cu asalt strada.

Al Jazeera difuza aceleaşi imagini, pe care anonimi i le trimiteau, sau le postau online. Întrebarea se conturează aici cel mai bine: ce sens mai are să spui povestea revoluţiei pentru ecranul de cinema, sau ce rol are documentaristul în înregistrarea evenimentului? Nu devine el redundant, încercând să dubleze ce fac atât de puternic miile de amatori?

Regizorul Elyes Baccar a început sa filmeze Rouge Parole mai târziu, în zilele imediat următoare răsturnării de regim şi fugii preşedintelui Ben Ali. Soluţia lui este o estetică a liniştii. Baccar surprinde Tunisia într-o aşteptare incomodă, dar într-o linişte ce urmează furtunii ce a zgâlţâit lumea - implicit lumea lui, a lui Baccar - din temelii, o linişte misterioasă, dupa care nimeni nu poate prevesti ce are să vină. E o linişte care durează doar o clipa, şi în clipa aceasta se întâmplă filmul lui Elyes Baccar.

Filmul lui nu se deschide nici în piaţă, în Tunis, printre protestatari, nu e părtaş nici la dezbaterile politice şi nu îşi adună drama din suferinţa răniţilor şi mutilaţilor. Liniştea din Rouge Parole vine din port, de pe malul Mediteranei. Lumea întreagă pare să se deschidă acolo unde îşi pune Baccar camera, unde bărcile încă legate de ţărm se unduiesc agitate: nefiresc, într-aşa o linişte. Înţelegi, sau mai degrabă prevezi încet ceea ce intuieşte Baccar: că mulţi protestatari (revoluţionari, eroi) pe care îi vezi în piaţă, acolo unde se întâlnesc tragedia cu farsa, aceiaşi protestatari care acum sunt gata să se jertfească pentru o Tunisie liberă, se vor îmbarca într-o zi în bărcile care deja îi aşteptă impacientate, luând calea exilului.

Rouge Parole îşi justifică existenţa într-o (post)revoluţie unde totul pare că s-a filmat, pentru că rezistă tentaţiei de a privi acolo unde privesc toate celelalte camere. Iar privirea lui Baccar e liniştită, distantă chiar, cineastul se păstrează lucid în euforia revoluţiei. Când arată suferinţa fizică sau moartea, componenta fundamentala a spectacolului la care asistă, Baccar îşi pune frâu, se ţine un pas în spate, intermediază adesea legătura dintre obiectivul lui şi trupurile descarnate, filmându-i pe alţii înregistrând, filmându-şi monitorul, discutând imaginea mai mult decât arătând (e ceva nobil în felul în care Baccar intermediază carnagiul, şi puţin contează că soluţia nu e revoluţionară - ceva similar a facut şi Jørgen Leth în Haiti, de exemplu). Iar când totuşi filmează degradare fizică şi trupuri măcelărite, taie abrupt, pe mişcare, cu discreţie sau pudoare.


Climaxul din Rouge Parole nu este în balta de sânge de pe caldarâm, ci în monumentalismul celor câteva personaje tragice pe care le creează. Bătrâna mamă de martir e atemporală, există în afara revoluţiei şi a orice are să vină după. În afara timpului, deasupra lui, este şi în imaginile de arhivă de la întâlnirea ei cu un Ben Ali disperat, înainte de căderea liberă.

Dar filmată de Baccar, mama martirului trece ecranul precum statueta unei divinităţi babiloniene. Într-o condiţie ilogică, de mamă a unui fiu mort, femeia te priveşte pe tine, spectator, cu singurul ei ochi şi cu poza fiului mort în mână. "Arată el a nebun?" Elyes Baccar nu s-a îndreptat spre pesonajul cel mai fierbinte, spre mamă - şi povestea - lui Mohamed Bouazizi, personaj cu greutatea de subtext de a fi schimbat faţa lumii, aşa cum arăta ea la sfârşit de 2010. Nu, Baccar alege să îi acorde spaţiu mamei unui alt martir, Houcine Neji, cel care s-a electrocutat pe 22 decembrie 2010, tot în oraşul Sidi Bouzid. Dar aceste detalii aproape că nu sunt parte din poveste, filmul nu îşi propune să raporteze istoria, sau să o schimbe; întregul moment ne oferă portretul tragic al unei mame, e modul în care Rouge Parole reuşeşte să aibă o viaţă în afara ecuaţiei "un alt documentar despre Primăvara Arabă".
 
Epilog: Egipt. Back to the Square (Norvegia, Canada 2012, regie Petr Lom)
 
Back to the Square este exact ce spune titlul: o întoarcere la Tahrir Square şi la câţiva dintre actorii revoluţiei la câteva luni după ce documentarele "revoluţionare" s-au încheiat cu spălarea caldarâmului. Regizorul ceh Peter Lom arată ca lucrurile nu sunt nicicum atât de clean după ce s-a dus din euforia şi fraternitatea zilelor fierbinţi şi treptat, pe un ton mai degrabă detaşat şi haios, filmul îţi opreşte râsul în gât pe măsură ce încheagă tabloul unui Egipt post-revoluţionar deprimat şi sângerând - revoluţia nu a schimbat mai nimic într-un sistem opresiv şi corupt. Actorii lui Lom agonizează: un puşti, ghid la piramide pe vremea turismului înfloritor, o tânără participantă la mişcările de stradă, arestată în timpul evenimentelor şi acum brutal stigmatizată în satul ei, soţia unui bărbat arestat pe nedrept, fratele unui blogger aflat în greva foamei în închisoare. Sunt personaje puternice, ataşante, care se dezvoltă natural în poveste, desenând un Tahrir din care, în esenţă, urmele nu s-au şters.

Întoarcerea în piaţă are atâta ironie amară, încât greu îţi dai seama unde e multă dramă concentrată si unde eşti luat la mişto. Filmul începe cu o referinţă la social media şi citizen journalism - care au înfăptuit Revoluţia. Anunţ într-un ziar: un oarecare Jamal Ibrahim şi-a numit primul copil, o fetiţă, Facebook. Filmul începe căutarea lui Ibrahim, căutare ce pare întâi aproape un research ştiinţific. În brutărie, în măcelărie, în cafenea, camera lui Petr Lom faţă în faţă cu mereu alt şi alt Jamal Ibrahim - dintre sutele cu acelaşi nume din Cairo. Nici o şansă. Înfrântă, camera lui Lom trebuie să însceneze ceva. Eşuează pe plajă, în plină comedie burlescă unde, în sfârşit, un tânăr cuplu cu un prunc în braţe admite: ei bine da, i-am spus Facebook fetiţei în onoarea Revoluţiei! Tăietură, şi scena se repeta cu o altă tânără familie, şi mai mândră de alegerea numelui. Or fi mai mulţi, te întrebi? Şi pe toţi aceşti taţi îi cheamă Jamal Ibrahim? Şi taietură, şi altul la rând, doar că proaspăta "mamă" îşi pune problema: "nu o să bată la ochi dacă e îmbrăcat la fel copilul?". Bebeluşul-model mai e de câteva ori schimbat de rochiţă şi plimbat prin braţele cuplurilor plictisite de pe plajă, care acceptă, înţelegi mai târziu, să joace rolul de părinţi în farsa pusă la cale de Lom. Sentimentul farsei, al înscenării, camera care se trage mai îndărăt şi înregistrează cum oamenii sunt gata să intre în joc, face ca vorbele mari despre mândrie şi onoare şi revoluţie să sune fals, spart cumva. Prologul acesta dă cheia filmului din start - cu ironie nu lipsită de înţelegere şi uneori chiar de tandreţe, şi o înţelegere mai nuanţată nu doar despre cum sau când trebuie filmată o revoluţie, ci cum trebuie privită ea. 
 
Dacă cineastul este unul şi acelaşi cu revoluţionarul, atunci materialul cu care va ieşi el din revoluţie va fi mai puţin dezirabil decat filmele revoluţiei de pe Youtube, înregistrate cu telefonul mobil, cu pixul, brelocul de la chei sau cu orice se mai filmeza bine astăzi.




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mădălina Roşca


Alte articole

 Apel de proiecte FILM+ pentru tinerii cineaşti, Comunicat de presă
 Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăşi, frumoasă e viaţa! - Punct de cotitură 1989 la Elvire Popesco, Comunicat de presă
 Realitatea virtuală cucereşte cea de-a 14-a ediţie Anim'est, 2019, Comunicat de presă
 La ce filme ne uităm de Paşti? Life of Brian, Jesus of Nazareth and more, Anca Mureşan
 Rezidenţa de scenaristică Pustnik şi-a ales primii invitaţi pentru 2019, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer