La Dolce Vita bucureşteană, cu yuppies şi fata morgana - O lună în Thailanda

O lună în Thailanda, primul lungmetraj al regizorului Paul Negoescu (cunoscut pînă acum pentru o lungă serie de scurtmetraje cu succes prin festivaluri), nu se impune printre vîrfurile Noului Cinema Românesc, cum am sperat, dar este un debut notabil, care menţine ridicată cota cineastului (mai ales că filmul a fost selecţionat şi el de multe festivaluri mari, începînd cu cel de la Veneţia) şi creşte aşteptările de la viitoarele sale producţii. În plus, O lună în Thailanda, filmul cu "cea mai tînără echipă de actori şi producţie din istoria cinematografiei româneşti postcomuniste" (după cum a fost promovat), propune o listă însemnată de nume noi, interpreţi şi tehnicieni aflaţi şi ei, în general, la primul lungmetraj.
 
La fel ca multe alte producţii autohtone recente, debutul lui Paul Negoescu păstrează unitatea de timp de aproximativ 24 de ore (spaţiul fiind Bucureştiul, cu reperele sale recognoscibile). Scenariul, scris de regizor împreună cu confratele congener Vlad Tran­dafir, plasează întreaga desfăşurare narativă în ultima zi din an şi în noaptea care o leagă de noul an. În acelaşi interval în care pacientul Dante Remus Lăzărescu şi asistenta Mioara Avram erau obligaţi să se mute dintr-un spital într-altul, Radu, protagonistul din O lună în Thailanda, şi prietenii săi trec prin cinci localuri bucureştene, în căutare de noi distracţii şi de noi relaţii (chiar şi cu foşti parteneri).
 
Radu îşi începe ziua de 31 decembrie alături de Adina, de nouă luni iubita sa, cu activităţi intrate în rutină: sexul "de întreţinere", ieşirea cu cîinele, mersul la cumpărături alături de cel mai bun prieten, Alex etc. Singurul eveniment ieşit din comun este vizita la părinţii şi mătuşa Adinei, cu ocazia aniversării tatălui ei. Dar cum Revelionul este noaptea marilor decizii, după intrarea în noul an, Radu se hotărăşte - influenţat de mai multe întîmplări aparent fără mare însemnătate, petrecute în ziua precedentă - s-o părăsească pe Adina şi să se împace cu fosta lui iubită, Nadia. De fapt, el aleargă după fata morgana, după himera jumătăţii perfecte. Radu crede că îşi găsise sufletul-pereche, pentru a-l pierde din prostie (după o relaţie de doi ani), în femeia cu care, judecînd post factum, se simţise cel mai bine, dintre toate partenerele sale. Însă înainte de a o regăsi pe Nadia, el respinge avansurile unei vechi amice, Idilkó, şi pare atras de Emilia, de abia cunoscută, şi de sinceritatea cu care ea îşi povesteşte sacrificiile, cu consecinţe nefaste, făcute în numele dragostei. După atîtea femei care gravitează în jurul său pe parcursul unei singure nopţi, finalul ciclic vine pentru protagonist ca un verdict incontestabil. Toutes proportions gardées, O lună în Thailanda mi se pare o replică autohtonă a capodoperei La Dolce Vita, în care Marcello, protagonistul fellinian, captiv în lumea sa decadentă, devine incapabil să răspundă la chemarea inocenţei. Desigur, aici personajele principale nu mai sînt aristocraţi, staruri şi paparazzi din Roma, ci yuppies din Bucureşti, dar cu motivaţii similare, hedoniste şi pragmatice.
 
Andrei Mateiu debutează cu dreptul într-un rol principal de lungmetraj, interpretînd convingător un personaj indecis, cu un comportament deseori arbitrar. Actorul mai colaborase cu regizorul şi la cîteva scurtmetraje, printre care Tîrziu, unde el şi Tudor Aaron Istodor (Alex de aici) interpretau personaje între care exista un raport asemănător - un atú în plus pentru o colaborare excelentă. Revelaţiile distribuţiei sînt însă actriţele: Ioana Anastasia Anton (remarcabilă şi în scurtmetrajul Ela de Tudor Jurgiu), Sînziana Nicola, Victoria Răileanu şi Eszter Tompa. Cele patru actriţe, care merită cu siguranţă mai multă atenţie din partea cineaştilor noştri, interpretează aici patru femei diferite, dar fiecare cu slăbiciunile proprii în faţa iubirii.
 
Regizorul colaborează admirabil şi cu directorul de imagine, Andrei Butică, mai ales că, după patru scurtmetraje realizate împreună, au stabilit deja maniera proprie în care camera-observator urmăreşte personajele şi studiază lumea lor. Paul Negoescu şi monteurul Alexandru Radu, un alt debutant în lungmetrajul de ficţiune, recurg la tăieturi în cadre-secvenţă pe care alţi cineaşti români le-ar fi lăsat să curgă în timp real, pentru a comprima timpul şi a dinamiza ritmul filmului. Iar sound designerii Filip Mureşan şi Vlad Voinescu au editat bine sunetul, izbutind să facă dialogurile inteligibile şi în secvenţele cu muzică ambientală foarte puternică.
 
Ce li se poate reproşa regizorului şi co­scenaristului său este că au cedat tentaţiei debutantului de a fi expliciţi, pentru a face mesajul filmului cît mai străveziu cu putinţă. Pe de altă parte, ei reuşesc să introducă în poveste - ca un contrapunct la discuţiile despre dragoste, cu inevitabilele clişee - şi bune momente de destindere comică (glumele lui Alex sau fazele cu Paul şi Robert). Iar Paul Negoescu dovedeşte nu doar că poate să-şi conducă actorii şi să-şi coordoneze echipa eficient, ci şi să se folosească inteligent de muzica diegetică. La acest capitol, ca inside joke, merită amintit numărul de karaoke în care Ada Solomon şi Tudor Giurgiu interpretează în duet piesa Banii vorbesc (Holograf). Un cîntec cum nu se poate mai potrivit pentru doi producători profesionişti...