Filmul începe cu o secvenţă de sex ("de întreţinere", cum au constatat unii) între Radu - "eroul" - şi Adina - prietena părăsită - şi se termină cu o altă partidă de sex, din care putem înţelege cît de futile sînt anumite schimbări, între acelaşi Radu şi, acum, Nadia - fosta. Această circularitate e forma sub care se încearcă respectarea unei convenţii deja tipice NCR (în 24 ore se întîmplă toată drama), dar care aici e puţin şubredă pentru că suma de întîmplări, întîlniri şi coincidenţe nu e tocmai credibilă. Ori Aristotel asta şi cere în Poetica sa: toate răsturnările de situaţie trebuie să fie veritabile. Nu cred că lui Negoescu îi iese acest aspect pentru că Nadia apare prea de nicăieri, rolul narativ al personajului Emilia e iarăşi prea evident, iar numărul atît de divers de arhetipuri întruchipate de celelalte personaje e pur şi simplu covîrşitor.
Radu e tipul confuz care nu prea ştie ce vrea, dar e "bîntuit" de fantomele vremurile trecute cînd "era mai bine", Adina e drăguţă şi uşor copilăroasă, dar prea ataşantă şi puţin disperată (renunţă la o bursă în Singapore, de teamă că prietenul ei o va înşela cît e plecată), Nadia pare puternică, dar e incapabilă de decizii ferme, Alex e prietenul pe care-l ai tot timpul aproape ca să te încurajeze şi să-ţi spună glume, Emilia e cea care se lasă dusă de val - cea care "trăieşte clipa" -, fata din club e himera relaţiei pasagere dar totuşi prea lipsită de substanţă pentru eroul nostru, şi lista continuă la nesfîrşit. Toată chestiunea e că n-avem de-a face cu oameni ci cu tipuri umane, care nu se dezvoltă, care nu-şi depăşesc condiţia şi limitele narative.
Dacă la acest aspect de superficialitate se refereau anumite cronici (Sabina Balan, Lucian Maier), cred că sînt justificate. Însă aş nuanţa puţin acest aspect, pentru că "platitudinea" evidentă a personajelor lui Negoescu nu e diferită de cea a oamenilor din jurul nostru: cîţi prieteni avem care să fi renunţat în decursul anilor la anumite obiceiuri proaste, sau la anumite gusturi dubioase? Şi nu mă refer la trecerea de la rock la electro sau alte "Mării cu aceleaşi pălării" ci la deveniri efective, vizibile. Practic, cu toţii sîntem nişte personaje plate (Forster dixit) în cea mai mare parte a vieţii noastre. Iar dacă se produc într-adevar schimbări, ele sînt datorate unor decizii majore care implică statutul social (căsătorie, naşterea unor copii etc.) şi nu unor exerciţii de voinţă (care să ne transforme în "personaje rotunde", cum ar zice acelaşi Forster).
Iar modul în care Negoescu portretizează generaţia sa, e realist. Nu i se poate imputa lipsa de atitudine, laşitatea sau instinctul de conservare pe care o mare parte a societăţii româneşti (indiferent de vîrstă) le are şi le cultivă. Îl văd pe regizor în poziţia lui Zola care consideră că meseria sa e de "a pune o oglindă în faţa semenilor săi", oglindă în care se văd exact cum şi sînt. Totuşi, Negoescu nu e critic; filmul său e mai degrabă diafan, pe alocuri gratuit (inside joke-ul cu Giurgiu şi Solomon făcînd karaoke pe Banii vorbesc, cadrul cu cele două pahare etc.), dar pînă la urmă e cel mai reuşit debut al cinematografiei româneşti pe anul 2012.