Viena muzicală la sfîrşit de an

Viena este considerată cel mai plăcut oraş în care am putea trăi. M-am convins - parcă mai concret ca niciodată! - că această afirmaţie, rezultat al unor sondaje serioase la nivel internaţional, este adevărată,  în acest  început de decembrie cînd am revenit în capitala austriacă după mai bine de trei ani şi am simţit din nou caracterul majestuos al unui oraş imperial, mîndria justificată a unei vieţi culturale spectaculoase,  generozitatea  unei gazde perfecte şi tandreţea binevoitoare a unui prieten. Străzile sînt curate şi liniştite, tramvaiele şi metroul vin la secundă, piaţa de Crăciun îşi etalează veselă produsele, celebra operă, splendida clădire Musikverein, cele două muzee poziţionate faţă în faţă şi, între ele, impunătorul monument ridicat în onoarea împărătesei Maria Theresia, statuia lui Johann Strauss-fiul din parcul oraşului, casele memoriale în care au trăit Mozart, Beethoven, Schubert, familia Strauss.... sînt toate, nemişcate, la locurile lor, dînd impresia că, aici, timpul s-a oprit.

Opera de Stat

Ca de obicei, cînd merg la Viena am în program operă şi concert. Viaţa muzicală a oraşului este clocotitoare şi cei mai mari artişti ai momentului se regăsesc firesc şi confortabil pe afişele imense împrăştiate peste tot. La Staatsoper am văzut şi ascultat Maeştrii cîntăreţi din Nürnbereg de Wagner, recentă reluare a titlului în avanpremiera anului 2013, marcat puternic de sărbătorirea a 200 de ani de la naşterea muzicianului german. Regia lui Otto Schenk şi decorurile semnate Jürgen Rose propun o versiune clasică de teatru muzical într-o simpatică atmosferă de epocă, simplă, esenţializată şi... colorată, în care personajele se mişcă veridic şi mai ales comod. Spectacolul are o vîrstă, a fost prezentat în premieră în 2008 şi vienezii aşteaptă acum noutatea unei distribuţii proaspete. Cel puţin parţial. La pupitru, o baghetă nouă, cea mînuită de către dirijoarea autraliancă Simone Young, născută şi formată ca muzician la Sidney. Şi-a început cariera la opera din acelaşi oraş, avansînd ulterior din poziţia de corepetitor în cea de dirijor. Începînd cu anul 1996, activitatea tinerei muziciene s-a legat  strîns de oraşul german Hamburg - operă, filarmonică, universitate - printr-un contract care va expira în stagiunea 2014-2015. A fost prima femeie care a dirijat un spectacol la Opera de Stat din Viena (1993) şi un concert al Filarmonicii vieneze (2005). Repertoriul abordat este ambiţios, căci din el nu lipsesc cinci simfonii de Bruckner sau tetralogia Inelul Nibelungului de Richard Wagner. A condus corect şi sigur reprezentaţia cu Maeştrii cîntăreţi la care am asistat. Dar... atît. Reproşez versiunii sale interpretative sonoritatea mult prea puternică a orchestrei, care a acoperit scena de la prima la ultima notă şi partitura redată compact, fără evidenţierea împletiturilor melodico-armonice  care dau consistenţă, originalitate şi savoare  muzicii lui Richard Wagner.


În distribuţia spectacolului, cîntăreţi cunoscuţi şi rodaţi în roluri alături de debutanţi. Tenorul Johan Botha - pe care  sâmbătă, 27 octombrie 2012, l-am ascultat în rolul titular din Otello de Verdi, în transmisie directă de la MET - cîntă partitura lui Walter von Stolzing la Viena din... 1998 (la Volksoper) şi timp de 10 ani, începînd cu 2008, la Opera de Stat de pe Ring. Acum, acelaşi Johan Botha şi la reluarea din 2012! O voce frumoasă, pe care o cunoaştem, o apreciem şi o reascultăm întotdeauna cu plăcere, dar o apariţie scenică discutabilă, o vîrstă care începe să îşi arate colţii şi care i-ar cere cîntăreţului să renunţe la rolurile de june prim.

Incontestabil, figura cea mai reuşită a serii, interpretul care s-a bucurat pe merit de cel mai mare succes de public şi de presă a fost baritonul Adrian Eröd, în rolul atît de complex şi de complicat al lui Sixtus Beckmesser, pe care, începînd cu anul 2009, timp de cîteva stagiuni, l-a cîntat şi pe scena celebrei Fest­spiel­haus din Bayreuth, în regia mult controversată a Katharinei Wagner. Atunci ca şi acum, Adrian Eröd a reuşit să atragă asupra sa aprecierea şi simpatia unui public avizat. Vocal impecabil, cîntăreţul-actor şi-a construit personajul atent şi delicat, conferindu-i o sensibilitate şi o fragilitate umană bine ascunse sub aroganţa şi forţa afişate demonstrativ. 
 
Noi în distribuţie, interpreţii lui Hans Sachs - englezul James Rutherford, care, la cei nici 40 de ani împliniţi, mai are de unde să crească şi să împlinească pretenţiosul rol, atît vocal, cît şi scenic - şi soprana Christina Carvin - o Evă proaspătă şi decorativă, dar... cam atît.

Wiener Philharmoniker la Musikverein

Am regăsit o altă veche cunoştinţă din transmisiunile de la MET din New York şi pe scena din minunata sală de aur de la celebra Mu­sik­verei: în seara zilei de 30 decembrie, ansamblul Wiener Philharmo­niker a fost condus de dirijorul de origine rusă Semyon  Bychkov, născut la Le­nin­grad, la 30 noiembrie 1952,  în urmă cu exact 60 de ani - orchestra i-a cîntat cu mare bucurie un festiv "La mulţi ani!" după  termi­narea programului înscris pe afiş. Cu o excepţională carieră în Statele Unite ale Americii, ca şi în Europa, Semyon  Bychkov este astăzi unul dintre cele mai cunoscute nume ale vieţii muzicale internaţionale. Apare doar în faţa celor mai reputate ansambluri simfonice sau pe afişele celor mai mari teatre lirice din lume - a fost dirijorul spectacolului Otello de la MET despre care vorbeam mai sus -, iar repertoriul său cuprinde titlurile reprezentative ale întreg repertoriului simfonic, de operă şi de concert din toate timpurile. Dirijează aparent relaxat, cu mişcări discrete şi sigure, nu l-am văzut niciodată bătînd măsura - în sens tradiţional -, ci doar conturînd fraze, evidenţiind linii melodice, punctînd intrări semnificative, cerînd expresie şi dinamică, construind solid şi  pe temelii sigure edificii sonore impresionante.
 
Pro­gramul său a început cu uvertura la opera Tannhäuser de Wagner, a continuat cu Concer­tul în mi bemol major, KV 365  pentru două piane şi orchestră de Mozart şi s-a încheiat apoteotic cu Simfonia nr. 5 de Ceaikovski. Am avut marea şansă a unui loc pe scenă, practic printre interpreţi - îmi doresc mult să repet experienţa! -,  şi astfel, am putut urmări atent colaborarea dirijorului cu orchestra. Trăirile intense ale maestrului, reale, lipsite de orice urmă de ostentaţie sau exagerare, au influenţat puternic fiecare instrumentist care s-a lăsat uşor condus către culoarea, intensitatea şi expresivitatea dorite şi cerute. Intercalat între două partituri puternice, concertul de Mozart a  căpătat o consistenţă aparte, păstrîndu-şi totuşi delicateţea, filigranul scriiturii, jocul de lumini şi umbre. Cele două interprete, surorile Katia şi Marielle Labeque au fost lăsate să strălucească în prim-plan muzical, dirijorul şi orchestra retrăgîndu-se într-un acompaniament discret, dar prezent. E interesant de ştiut că, de 25 de ani, dirijorul Semyon Bychkov este căsătorit cu pianista Marielle Labeque - aşa se explică şi colaborarea foarte bună dintre cei trei muzicieni de elită.


Un musical American la Volksoper

Ultimul spectacol pe care l-am urmărit la Viena a fost pe scena de la Volksoper, un musical american, Kiss me, Kate de Cole Porter. Distinsă în anul 1949 cu Premiul Tony pentru Cel mai bun musical, partitura a cunoscut peste 1.000 de reprezentaţii pe Broadway, toate jucate cu casa închisă. Kiss me, Kate a fost şi primul musical american jucat în Austria, tot pe scena de la Volksoper din Viena, în luna februarie a anului 1956. Suc­cesul enorm a determinat nu numai păstrarea titlului pe afiş, ci şi realizarea a nu mai puţin de trei versiuni scenice în aproape 350 de reprezentaţii. Versiunea scenică de astăzi este realizată la 17 ani distanţă de precedenta, dar afluenţa şi succesul de public au rămas neschimbate. Nici nu se putea altfel, din moment ce Kiss me, Kate este un musical ce înşiră şlagărele ca mărgelele pe aţă şi în care dansatorii şi cîntăreţii aspiră către performanţe într-un gen ce le este, totuşi, străin. Am apludat sincer reuşitele şi eforturile lor. Dirijorul Lorenz C. Aichner are în cariera sa şi un consistent stagiu de asistent al maestrului Leopold Hager în pregătirea unui spectacol cuTristan şi Isolda la Salzburg, ceea ce nu l-a împiedicat să dirijeze cu nerv şi aplomb musicalul american. Regia şi scenografia semnate de Bernd Mottl şi de Alonso Barros exploatează la maximum posibilităţile unei maşinării scenice ofertante, creînd teatru în teatru şi translînd acţiunea pe rotativă, de la o scenă la alta. Artiştii implicaţi, cîntăreţi şi balerini, sînt cu toţii bine antrenaţi şi familiarizaţi cu cerinţele genului, care împing adesea interpretul către limitele fizice. Colorate, inspirate, decorative, vesele, costumele imaginate de Sue Blane dau viaţă şi strălucire întregului. Distribuţia a fost alcătuită din: Andreas Lichtenberger, Franziska Becker, Robin Poell, Johanna Arrouas şi mulţi, mulţi alţii. Nu am cunoscut nici un nume dintre cele înscrise pe afiş, dar îmi fac o datorie de onoare din a le prezenta acum cititorilor mei, potenţiali călători în Capitala austriacă, şi cărora le recomand să nu ocolească spectacolele de la Volksoper şi mai ales musicalul Kiss me, Kate.