Adevăratele Troiene la Iaşi

Un spectacol care trebuie simţit şi nu gîndit, Troienele lui Andrei Şerban de la Iaşi reprezintă o experienţă unică atît pentru cei îmbrăcaţi în costumele Doinei Levintza, cît şi pentru cei îmbrăcaţi în civil, pentru că în cazul acestei montări nu putem vorbi despre cei aflaţi pe scenă şi despre cei aflaţi în sală într-o manieră clasică.

O experienţă unică este acest spectacol şi pentru cei care au fost la Trilogia antică în 1990 şi revin acum cu o curiozitate - sceptică, poate - de a vedea dacă s-a putut obţine de la cîntăreţii Operei din Iaşi ceea ce s-a obţinut de la actorii bucureşteni imediat după 1989.
 
Deşi situaţia este departe de a fi aceeaşi, fascinaţia pe care Andrei Şerban a exercitat-o asupra trupei Teatrului Naţional din Bucu­reşti, a muzicienilor şi dansatorilor asociaţi acesteia în 1990, fascinaţie care a generat o capodoperă a teatrului românesc în acea perioadă atît de plină de căutări şi frămîntări, se repetă 22 de ani mai tîrziu în relaţie cu cîntăreţii Operei din Iaşi.
 
Percuţionistul Lucian Maxim, balerina Beatrice Rancea, asistenta de regie Daniela Dima sînt cîţiva dintre cei care şi-au schimbat rolurile, deşi au fost parte şi în procesul de hipnoză colectivă petrecut în urmă cu două decenii la Trilogia antică. Muzicianul Lucian Maxim, instrumentist în anii '90, a preluat acum responsabilitatea de director muzical şi orchestrator al piesei compuse de Liz Swados, transcriind şi traducînd pentru muzicienii Operei ieşene un text muzical învăţat în anii '90 de actorii Teatrului Naţional, reorchestrînd şi reformulînd practic coloana sonoră. Iar în paralel cu această inedită experienţă muzicală, Corul Operei Naţionale din Iaşi şi-a dezvoltat şi performanţele actoriceşti aşa cum probabil nu credea că o poate face în urmă cu doar cîteva luni.

Managerul operei ieşene, Beatrice Rancea, balerină în versiunea din anii '90, a avut talentul de a şti cum să conducă relaţia între un mare artist, Andrei Şerban, nu întotdeauna comod ca partener de lucru, şi soliştii, balerinii şi muzicienii operei, astfel încît o creaţie concepută în 1974 pentru Teatrul ,,La Mama" din New York să poată fi, pentru prima oară în aproape patru decenii de existenţă, cîntată de muzicieni profesionişti, şi nu de actori care ştiu să cînte.

Regizorul secund acum, Da­niela Dima, a condus pregătirile alături de Andrei Şerban, conturîndu-se astfel un spectacol puternic, plin de patimă, un spectacol care te atrage înă­untrul lui cu forţa irezistibilă a unui ritual. Două şi - în unele cazuri - chiar trei distribuţii asigură potenţiala permanentizare în stagiune a spectacolului. Menţionăm evoluţiile celor pe care i-am văzut: Simona Titieanu - Hecuba, Lăcră­mioara-Maria Hru­baru-Roată - Cassandra, Marinela Nicola - Andromaca, Ana Maria Donose Marcovici - Elena, Andrei Sava - Achille, cu certitudinea că toate distribuţiile au calităţile lor.

Diferenţa între ceea ce se întîmplă acum, la Iaşi, şi ceea ce a fost în urmă cu 22 de ani, la Bucureşti, constă în primul rînd în sunet, pentru că avem de-a face cu cîntăreţi profesionişti, cu care s-a lucrat mult în ideea depăşirii propriilor limite actoriceşti şi expresive care, teoretic, sînt mai uşor de depăşit decît limitele muzicale ale actorilor. Energia discursului scenic în care Andrei Şerban este maestru s-a suprapus astfel cîntării concepute de Liz Swados sub influenţa ritualurilor din Bahia, dar niciodată interpretată într-o manieră cultă filtrată, aşa cum s-a întîmplat acum la Iaşi.
 
Această producţie care aduce spectatorii pe scenă, pentru prima jumătate a spectacolului, totul petrecîndu-se printre ei, oferindu-le abia spre final confortul fotoliilor elegantei săli ieşene, nu lasă publicul să se protejeze nici o clipă de intensitatea, violentă de multe ori, a sentimentelor prin care trec muzicienii-actori.

Cu o minimă pregătire privind acţiunea, greaca veche în care se cîntă şi se declamă nu mai reprezintă un impediment pentru nimeni, ci chiar un avantaj prin libertatea pe care ţi-o oferă de a decodifica în propriul registru conotaţiile senzoriale ale piesei.

Dacă în 1990, Trilogia antică a schimbat starea teatrului românesc, nu putem decît să ne dorim ca, în 2012, Troienele să reprezinte un semnal pentru schimbarea stării operei româneşti. Sensul în care opera românească trebuie să evolueze urgent pentru a se sincroniza cu restul Europei este cel al teatralizării, nu cel al scenografiei sau al zonei vocale, unde lucrurile stau mai bine.
 
Iar semnalul dat de Andrei Şerban şi de Beatrice Rancea la Iaşi cu Indiile galante şi Troienele este unul care poate fi perceput şi preluat de Operele din Bucureşti, Cluj sau Timişoara şi dus mai departe, fără ca nimeni să se împiedice de persoane şi personalităţi, ci eventual să se folosească de ele.