Aşa cum pleci într-o ţară străină, te aştepţi să ai dificultăţi de înţelegere a limbajului în interacţiunea cu oamenii locului. Citisem că piesa e în greaca veche şi, nu doar atât, că e un spectacol de operă realizat pentru Opera Naţională Română din Iaşi: mă aştepta, deci, o dublă provocare de limbaj!
Nu mai ai însă timp să te gândeşti la asta pentru că imediat ce intri în sală eşti înconjurat de o armată de soldaţi greci care poartă în mijlocul lor prizonierele Troiei. Nu mai ai timp să te întrebi unde e scena, unde sunt convenţiile, unde e locul tău de spectator. Eşti atins de forţa actorilor, eşti vulnerabil şi debusolat în acelaşi timp şi singurul reper este cântecul corului de soldaţi şi femei. Soldaţii au în mână câte o suliţă de bambus formând cu ea "gratiile" între care femeile se află prizoniere şi astfel pătrund prin mulţimea uimită.
Andrei Şerban opreşte asaltul şi pare că sub inspiraţia momentului le spune soldaţilor că acele beţe trebuie ţinute drept, ferm, exerciţiu ce are nevoie de puţin control pentru a crea o metaforă pentru coloanele greceşti.
Au fost 100 de oameni care au participat la aceste repetiţii şi cu toţii urmau din instinct "coloanele greceşti" care înaintau către un alt spaţiu, imens, ce părea să fie mare cât un continent (spaţiul obiectiv era, aşa cum am aflat puţin mai târziu, scena de la Odeon, în spatele cortinei).
Piesa începuse de ceva timp. Actorii înaintau în masa mare de public debusolat. Şi de aici ar trebui să vorbesc la persoana I pentru că devenisem deja parte din spectacol. Devenisem un public martor la tragedia troienelor cântată pe toate tonurile. Iar roiul actorilor ne dispara cu cea mai mare uşurinţă... cu toţii eram uimiţi şi dezorientaţi. Eram troienele.
Dacă la începutul repetiţiilor aveau loc multe întreruperi pentru mici şlefuiri legate de coerenţa corului sau nuanţele luminilor, am simţit cum, încetul cu încetul, actorii intrau într-un fel de transă sălbatică şi nu mai erau întrerupţi de regizor, ritualul le era respectat pentru că acele momente erau adevărate manifestări ale sacrului. Observaţiile regizorului apăreau abia după ce se încheia un astfel de moment. Şi apoi totul se relua de la capăt. Într-un anumit punct, torţele Cassandrei ameninţau să declanşeze un incendiu, întocmai cum se petrecuse în istorie cu Troia, însă pericolul dispăruse repede sub vigilenţa actorilor. Aici am înţeles că se juca mult cu focul.
În puţinele clipe în care încercam să mă detaşez amintindu-mi că sunt spectator, am observat că atmosfera ritualică a spectacolului aminteşte de jocul copiilor care la un moment dat devine foarte, foarte serios: un joc pe viaţă şi pe moarte. Actorii îmi păreau conduşi de forţe vechi, arhetipale şi foloseau foarte bine acest atu în arta lor.
Îmi dădusem de mult seama că provocarea de limbaj fusese una superficială pentru că durerea, asediul, pierderea identităţii, pierderea demnităţii, a siguranţei, groaza de a face faţă la toate acestea desfăşurându-se pe sub ochii tăi, sunt trăiri identice ale sufletelor din toate timpurile (şi nu au nevoie de traducere!)
Dacă adăugăm pe lângă limbajul actoricesc şi luminile şi întreaga scenografie, alături de instrumentele muzicale folosite cu multă iscusinţă, avem foarte multe limbaje care se armonizează în sine, cu urcuşuri şi coborâşuri, unindu-se într-o singură limbă cunoscută tuturor. Până şi lemnăria vibra şi corpurile noastre odată cu ea, cu vocile actorilor, în aceeaşi atmosferă căreia Andrei Şerban îi şlefuia câte o rotiţă înaintea spectacolului din deschiderea FNT 2013. Observam legături subtile între vocile în crescendo care cereau libertate şi demnitate şi scenografia reprezentând clădiri sacre, înalte, temple îndreptate către stele, scena ca rug de execuţie şi purificare - din nou simboluri arhetipale întărite prin forţa sopranelor care ar fi mişcat şi cele mai vechi ziduri.
Nimeni nu ştia, de fapt, ce se întâmpla între pereţii teatrului: îmi închipuiam Calea Victoriei aglomerată, leneşă, inertă şi imună în acelaşi timp.
Ne aflam pe scena Odeonului, actori cu toţii în această tragedie când cortina s-a ridicat şi ni s-au dezvăluit scaunele goale ale sălii de spectacol. Erau ruinele cetăţii golite de oameni după care troienele plângeau cu groază îmbarcându-se către tărâmul grecilor. Ne aflam pe scenă, aşadar, în interiorul căreia erau alte scene - unele ruguri, unele tronuri, unele închisori, de parcă succesiuni ale istoriei se suprapuneau una în interiorul celeilalte, într-un univers cunoscut. Mulţimea era martoră la toate.
Timpul obiectiv se măsura deja în câteva ore bune - timpul sacru, în care intrasem cu toţii, se măsura prin energia unui spectacol viu. Cel mai viu spectacol la care am participat vreodată. Nu am văzut piesa propriu-zisă, dar atunci când participi la repetiţia unui astfel de spectacol, beneficiezi de mult mai mult timp de gândire şi de trăire în ambele faţete ale timpului alături de actori. Nu ar fi fost posibil să îţi imaginezi şi să trăieşti aşa ceva fără arta lui Andrei Şerban.
Am fost martoră la un spectacol organic (iar a fi martor, aici, nu mai e sinonim cu a fi spectator), unde totul se mişcă prin sine şi evoluează prin sine, unde totul este la vedere. Lumina ocupa, de asemenea, un rol special, alegoric, al binelui şi al răului: micşorată, diminuată, reluată în forţă sau difuză, cu aceeaşi fragilitate a speranţei. Umbrele completau un tablou baroc în continuă mişcare. Pentru a reda toate acestea cred că s-a depus o muncă titanică. Iar construirea unei astfel de "coerenţe" globale, la nivel meta-arhitectural, poate părea un lucru imposibil pentru mulţi regizori ai lumii.
Ce am văzut? O piesă a tuturor timpurilor. Prin forţa şi psihologia mulţimilor ieşite în stradă, cu aceeaşi debusolare şi furie, cu aceeaşi fragilitate şi groază, redate cum altfel decât prin glasul disperat al femeilor şi al arhetipului lor complet, în vremurile conflictelor globale.
Întreaga piesă: un ritual hypercomplex care descrie trecerea troienelor printr-un proces dur de transformare şi des-rădăcinare din pământurile natale, pentru a fi asimilate în poporul grec, spre finalul piesei, într-o atmosferă de amorţeală. Obosiţi cu toţii de travaliul răzbunării, de la public la actori, civili sau zei, piesa se încheie găsindu-ne pe toţi parte dintr-un întreg.
Teatrul s-a întors la origini, prin toată semnificaţia termenului. Iar când vezi şi trăieşti în mijlocul unui astfel de spectacol e aproape imposibil să nu îţi schimbi câteva definiţii.
În încheiere, e foarte dificil să stabileşti dacă piesa a avut sau nu un final fericit. Rămâne să decidă oamenii. Să decidă ce e de făcut cu timpul pentru a găsi "un final cu happy end."
(O cronică obiectivă scrisă de un martor în timpul unui episod din istoria teatrului românesc. | Mulţumiri LiterNet-ului pentru iniţierea şi continuarea proiectului "Tineri la repetiţii.".)