Dar nu o cronică a spectacolului vreau să scriu, ci să pun în discuţie supoziţiile care stau la baza construcţiei lui. Premisa unui astfel de spectacol, în care actorii vorbesc într-o limbă necunoscută de majoritatea spectatorilor (aici, în greacă, sau în ceva asemănător limbii greceşti), este că imaginea, muzica, mişcarea, scenografia - adică exact ceea ce e, îndeobşte, considerat un adjuvant al textului - pot înlocui cu succes textul şi pot produce nu doar emoţie, ci pot comunica mai mult, şi anume idei. Prin emoţie directă, adică, s-ar putea ajunge şi la anumite straturi raţionale.
Mi-aduc perfect aminte că nu eram deloc convins de teoria asta şi că Trilogia antică nu mi-a schimbat părerea, oricît de entuziasmată era toată lumea pe care-o cunoşteam, începînd cu actorii înşişi care vorbeau despre o adevărată experienţă iniţiatică. În primul rînd, mi se pare că la mijloc e o mică înşelătorie. De fapt, publicul cam ştie despre ce e vorba - pînă la urmă, miturile astea sînt nişte poveşti cunoscute într-o oarecare măsură de toată comunitatea.
Iar dacă nu ştie nimic, publicul acesta ar putea citi măcar nişte sinopsisuri, rezumate în genul celor puse la dispoziţie la operă pe vremea cînd nu apărea textul afişat pe ecrane electronice (şi la operă, se cîntă, de obicei, într-o limbă străină publicului). În fond, de ce-ar veni cineva la teatru complet nepregătit? Or, cine ştie, măcar în linii mari, povestea se poate lăsa liniştit în voia senzaţiilor, a sentimentelor transmise sau stîrnite de ceea ce vede şi aude - şi chiar simte, la acest spectacol, unde actorii îi mai şi împing uneori pe spectatori. În schimb, dacă cineva nu ştie o iotă din poveste, înţelegerea sa e limitată la un nivel foarte superficial. În spectacolul lui Andrei Şerban, de exemplu, în nici un caz spectatorul nu va avea acces la ideea de crepuscul şi de extincţie ale unei lumi, chiar dacă va simţi tristeţea şi melancolia muzicii. Nu ai de unde înţelege că totul se petrece după un război pustiitor în care au pierit toţi bărbaţii ţării.
Cum, dacă între vorbele pe care le auzi fără să le pricepi, cuvintele "eleni" şi "menelaios" nu-ţi evocă nimic, din impresionanta scenă a pedepsirii Elenei nu înţelegi altceva decît ceea ce vezi: o femeie frumoasă, care întîi se lasă curtată şi iubită de unii, care apoi e bătută şi pîngărită de alţii; o prostituată aflată în graţiile unui grup şi pedepsită (pentru asta) de un alt grup, atît.
Imaginile spectacolului sînt foarte puternice, cutremurătoare, unele, într-adevăr, muzica e şi ea foarte frumoasă, dar e o iluzie că ele ar vorbi singure. În teatru, comunicarea nu poate eluda pe de-a-ntregul cuvîntul. Textul e fundamental - indiferent cum îl transmiţi - iar renunţarea la el nu poate fi completă[1].
Unii vor spune că nici nu e important să ajungi la acele înţelesuri, la trimiterile filozofice sau politice ale spectacolului. Vor spune că mult mai important e să recepţionezi, ca pe o lovitură în plex, aproape visceral, emoţia stîrnită de imagini şi sunete. Catharsisul e declanşat şi asta e tot ce contează. Nu cred. De-ar fi aşa, teatrul ar fi mai aproape de ritual decît artă şi nu cred că asta înseamnă teatrul - dimpotrivă, cred că e foarte periculos să vrem să-l transformăm în ritual.
E nevoie de distanţă, e bine chiar s-o cultivăm. Trăirea trebuie mediată, altfel ieşim din teritoriul artistic şi intrăm în altul, poate într-unul al religiei. Nu e neapărat rău. Dar e altceva. Indiferent însă de validitatea supoziţiilor de la care pleacă, spectacolul e splendid şi performanţa actoricească, pe lîngă cea specifică lor, muzicală, a artiştilor Operei din Iaşi, e excepţională.
[1] Aici sînt întru totul de acord cu teza lui Vlad Zografi din primul eseu, Cuvîntul, din ultima sa carte, Infinitul dinăuntru. Mi-aduc aminte şi de o anchetă făcută, de mult, de revista Scena: "Cine are nevoie de poveste?". Poate ar merita reluată.