Teatrul încearcă să se apropie de cei care îi călca pragul prin felurite metode. Mai mult sau mai puţin eficiente, mai mult sau mai puţin inspirate. Nici una dintre ele nu are însă impactul pe care îl reuşeşte noua montare a Troienelor lui Euripide, a treia din cariera lui Andrei Şerban, produsă de Opera Naţională Română Iaşi şi reprezentată în sala Majestic a Odeon-ului în primele trei zile ale FNT 2013.
Acolo, în vâltoarea primei părţi a spectacolului ieşean, ultima redută a barierei dintre actori şi public dispare. Şerpuind în ritm alert printre sutele de spectatori stând în picioare în bezna aproape perfectă a scenei, actorii nu ezită să-şi atingă privitorii, împingându-i, discret, dar ferm, dintr-o parte în alta a spaţiului de joc, dintr-un pliu al poveştii în altul, dintr-un sens al mitului în altul.
M-am temut, pentru o clipă, că prinşi în această tandră busculadă, miraţi de stranietatea replicilor cântate integral în greaca veche, privaţi de cea mai mică posibilitate de înţelegere verbală a acţiunii, spectatorii vor reacţiona nepotrivit. Teama a lăsat grabnic locul bucuriei.
Prinşi în vâltoarea desfăşurărilor de forţe şi imaginaţie, plătitorii de bilete, posesorii de acreditari de presă şi studenţii au făcut corp comun cu artiştii. Tragedia femeilor din Troia încercând, în zadar, să apere viaţa singurului vlăstar masculin lăsat în viaţă de invadatorii greci a făcut saltul peste milenii, ajungând să fie trăită aievea de câteva sute de bucureşteni pradă momentului de magie artistică produs de geniul lui Andrei Şerban şi al colaboratorilor acestuia.
Fără a le violenta în vreun fel intimitatea şi sensibilităţile, Şerban reuşeşte să îi facă pe spectatori să abandoneze ideea că au venit la teatru doar pentru a privi şi asculta, comod amplasaţi la o distanţă semnificativă de miezul lucrurilor. În Troienele, ca şi în coborârea în iad din Faust-ul sibian al lui Purcărete, nu există public şi actori, ci doar participanţi la săvârşirea ritualului artistic.
În partea a doua a piesei, atunci când spectatorii revin în sală, la locurile lor clasice, Şerban îşi întregeşte spectacolul cu o salvă de imagini de grup superbissime, ce leagă, o dată în plus, de Purcărete. Troienele unduindu-se pe drumul mării şi al exilului amintesc, în chip înăbuşitor de frumos, de tumultul Danaidelor blestemate.
În urma cântecului ce le însoţeşte plecarea, troienele amuţesc. O tăcere grea se aşază în aerul până atunci amplu tulburat de vuietul teribilelor întâmplări ce le-au amputat destinul. Soldaţii greci, duhul lui Achile, feluriţii muzicanţi tac. În sală, spectatorii redeveniţi public, abia dacă respiră. E clipa de supremă frumuseţe a unui spectacol ce ne ia într-o călătorie de mii de ani pentru a îngădui ca pentru o secundă, măcar pentru una, să fim împreună. Aici şi acum.