Niciunul dintre noi nu înţelege greaca veche, dar toţi înţelegem. O voce timidă se aude în spatele meu - "Mai spune-mi o dată, cine e Hecuba?" - şi o altă voce reia firul istoriei aşa cum l-a imaginat Euripide. Hecuba, Andromaca, Casandra şi alte vreo douăzeci de femei troiene sunt capturate de greci, la finalul războiului, şi trebuie să se supună. "Nu trebuie să slăbiţi vocea, ăsta e momentul în care le demonstraţi că sunteţi puternice, chiar dacă vă resemnaţi...", spune Andrei Şerban către femeile înşiruite pe o schelă de lemn, iar vocile lor reiau şi mai puternic cântecul. E o formă de frazare, de intonaţie, de tânguire, care vine la pachet cu tragedia spusă-n greaca veche. În faţa mea, Andromaca îşi ia rămas bun de la fiul ei, care urmează să fie omorât, iar în bocetul ei ritualic ghicesc toate limbile lumii. "Nu te concentra pe emoţie, concentrează-te pe voce, emoţia va veni.", îi spune acelaşi Andrei Şerban cu un calm uimitor, iar Andromaca, închisă într-un spot de lumină albă, în timp ce noi o privim umăr la umăr din întuneric, îşi reia cuvintele suspinând aproape tehnic, vocal. Vin torţe, vin care de lemn, vin grecii cu lanţuri, iar noi ne ferim din calea lor, ca şi cum am fi figuraţia înspăimântată, care asistă la tragedia troienelor. E şi asta o formă de catharsis.
De la jumătatea spectacolului, am cotropit sala, ne-am revendicat scaunele din public, pe sunetul flautelor care ne invitau din acel moment, doar să privim. Încep adevăratele desfăşurări de oameni pe scenă, bărbaţii greci punând stăpânire pe femeile troiene, atent orchestrate de regizor cu acelaşi calm imperturbabil, cu care ne primise la începutul repetiţiilor, deşi trecuseră vreo patru ore de atunci. Şi brusc, ascultându-i vocea dictând ca un profesor conştiincios elevilor săi: "Închide ca să aprinzi.", "Las-o jos ca să o ridici.", "Coborâţi ca să urcaţi.", mi-am dat seama cam cum arată perfecţiunea prin ochii unui profesionist în teatru. Trebuie să o iei mereu de la început, ca să ajungi acolo trebuie să ajungi şi ca să înţelegi ceva din asta. Nimic nu e întâmplător. Şi ca să înţelegi, trebuie să greşeşti. Pe lângă conştiinţa faptului că am asistat la un spectacol de teatru unic, am rămas cu asta.
Am fost o sută de tineri care şi-au umplut buzunarele cu revelaţii de la această repetiţie şi, vă avertizăm, în curând o să fim şi mai mulţi, care o să umple sălile spectacolelor din România. Pentru început, mulţumim maestrului Andrei Şerban pentru că ne-a dăruit din preaplinul dumnealui şi Festivalului Naţional de Teatru, partener cu programul Tineri la repetiţii iniţiat de LiterNet.ro, că a prilejuit acest dar.
Ne vedem la locul ştiut, adică în sălile de spectacol!