"Fotoliul" de spectator
Nu exagerez deloc: spectacolul lui Andrei Şerban funcţionează pe bază de lovituri. Intri în întunecimea spaţiului de joc, undeva în spatele scenei, îţi cauţi loc printre spectatorii care, ca şi tine, sunt mânaţi de curiozitate şi, după ce începe, practic începe contactul fizic. Nici vorbă de fotoliu; rămâi în picioare până spre mijlocul spectacolului, timp în care eşti împins, adus, întors din drum, ferit cu mâna, într-un constant amestec cu mişcarea spectacolului. Că ai citit sau nu textul lui Euripide nici nu mai contează. Eşti acolo, într-o poveste pe care o simţi participativ, cu care te asociezi simplu şi fără descifrări dicţionăreşti de boss intelectual.
Eşti prins în mişcări de trupuri (descinderile thesalilor; deportarea troienelor; intrarea violentă a carului Elenei), eşti prins în muzica imprevizibilă din şoapte, incantaţii, tânguiri, urlete (lamentaţiile troienelor şi Hecubei; "dansul funiei" desfăşurat de Cassandra; purificarea şi uciderea pruncului Astyanax; apariţiile groteşti ale lui Ahile) şi eşti prins în tot ceea ce e acest spectacol, ca întâlnire în sens grotowskian dintre actant şi spectator. Deci, dacă aveai vreun dubiu că teatrul nu poate fi aşa, Troienele contrazice şi merge împotriva curentului cu toată viteza. E ca în Faust-ul lui Purcărete, unde spectacolul învăluirii publicului te face să-ţi ţiuie urechile.
Puţină istorie nu strică...
Acest neobişnuit spectacol, oricât ar părea de inedit, are rădăcini vechi. În primul rând, e un remake al celei de-a doua părţi a Trilogiei antice, făcută de Şerban în 1990, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Cine l-a văzut nu-l mai poate uita, fiindcă a fost acel "kilometru zero" din teatrul românesc de după Revoluţie, marcând a doua mare mişcare de reteatralizare (prima fiind între 1950 şi 1960). Era o reformă care venea la pachet cu schimbarea radicală a felului în care se făcea teatru în România, pentru că, să nu uităm, Andrei Şerban era totodată directorul Naţionalului bucureştean. Directoratul lui, însă, a fost scurt şi n-a reuşit decât să înceapă schimbări profunde, nu să le şi ducă la capăt. "Catalizator energetic" şi "regizor-mentor" erau doar câteva din numele pe care critica i le atribuia lui Şerban, mai ales datorită Trilogiei.
Pe de altă parte, acea Trilogie era la rândul ei reconstituirea unui alt spectacol, din 1974. Vorbim de Fragmente dintr-o trilogie greacă, creat de Şerban la Teatrul "La MaMa" din New York. Se jucase peste tot în lume timp de 14 ani şi, în ochii celor care ştiau ce e teatrul, Andrei Şerban trecea drept "copilul-minune" al avangardei americane. Dar cel mai important e că Fragmente... era ilustrarea foarte clară a poeticii lui Antonin Artuad.
Ce s-a vrut şi ce a ieşit
Trilogia antică de la Bucureşti şi, apoi, Troienele de la Iaşi - ca spectacole care repetă conceptul celui de la New York - au fost lucrate cu intenţia de a te "zdrobi" prin imagine, muzică, stare, aşa cum îşi dorea Artaud să fie teatrul. "Vom avea iluzia reală a spectacolului, dominarea prin acţiune a spectatorului", scria el prin anii '50. Se vorbeşte în greaca veche, în latină, ca un fel de hipnoză sonoră asupra ta, ca spectator, ceea ce te duce aproape fizic în lumea exotică a miturilor. Iar faptul că eşti tot timpul înconjurat şi atins de mişcarea actorilor, care incantează, strigă, cântă, folosesc percuţie sau instrumente de suflat, face să te simţi într-o permanentă aşteptare a unui impact fizic. Starea este de intimitate şi adrenalină, care fac ca fiecare scenă din spectacol să fie receptată plenar chiar dacă nu înţelegi limba.
Dar înţelegi povestea, pentru că ea se joacă prin gesturi mari, care o universalizează şi prin soluţii de decor care îi dau profunzimi uşor de înţeles. Ca discurs esenţialist, spectacolul nu e departe de acel internaţionalism al spectacolelor lui Brook. În plus, spectacolul are o structură bine ritmată prin aceea că povestea este o succesiune de culminaţii, nu o evoluţie de tensiune. Se termină un moment, începe altul, la aceeaşi intensitate, jucat ca şi când ar fi climax, pe modelul "mărgelelor pe aţă" de care vorbea Caragiale.
Nu spun că Troienele nu face toate astea. Ba chiar e prima oară, în cei 40 de ani de la premiera din 1974, când superba partitură muzicală a spectacolului (compusă de Elizabeth Swados) e cântată de muzicieni profesionişti, ceea ce face ca spectacolul să sune extraordinar de bine. Vechea tehnică a rostirii pe expiraţie e aplicată admirabil de actorii Operei din Iaşi, care intră extrem de bine în nuanţele actoriceşti, cu momente de vârf în scena violului Elenei, a dansului Cassandrei, a lamentaţiilor Andromacăi şi a monoloagelor Hecubei. Dar există de la început până la capăt o răceală supărătoare în "carnea" spectacolului. Se vede cu ochiul liber că actorii vor neapărat să facă bine - şi fac, repet, nu e nici un dubiu în privinţa execuţiei tehnice -, dar mă tem că spectacolul nu e decât această încercare colosală de a repeta un succes vechi. O încercare care cizelează execuţia scenică până la perfecţiune, dar care stinge focul irepetabil, incredibil, uman al acestei poveşti tragice.
Pomeneam, mai sus, de Faust. Exact ca spectacolul lui Purcărete, Troienele se bucură de propria virtuozitate şi, fără să vrea, izolează în planul doi emoţia, pe care o astupă cu efect scenic. Pentru cei care au văzut spectacolul din 1990, cât şi pentru cei care au citit despre el, Troienele nu e decât o mare intenţie de a fi "ca atunci", uitând, de fapt, că nu mai avem contextul de atunci! Cum mai simţim noi acum momentul intrării violente, în public, a carului Elenei şi cum mai simţim, oare, descinderea soldaţilor printre spectatori, dacă nu mai avem amintirea crudă, carnală a violenţelor din Revoluţie, Târgu Mureş şi mineriade? Dacă Trilogia comunica, în 1990, "gradul zero al spectacologiei româneşti de după '89, vorbind despre suferinţa colectivă, despre drumul spiritului de la întuneric spre lumină, într-un admirabil act de exorcism" (Maliţa, Liviu, Teatrul românesc în şi după comunism, Cluj-Napoca, Editura Efes, 2006, p. 354), atunci Troienele comunică, cel mult, nostalgia artificială a acelui exorcism.
Şi să nu ne înşelăm: vorbim de un spectacol exotic, chiar ezoteric, nu de un spectacol "ca-n antichitate". Într-adevăr, e memorabil ca intimitate actor-spectator şi, dacă n-ai văzut până acum teatru decât din fotoliu, spectacolul acesta o să fie pentru tine ca un duş încins pe piele degerată. Dar a nu se confunda ceea ce pare antic (prin aplicarea unor teze de poetică regizorală din anii '50, ca reacţie contra realismului psihologic) cu ceea ce era antic. În sfârşit, închei prin a recomanda: nu rata Troienele, îşi merită faima.