Zburdalnic, sprinţar de-a dreptul, cu mimică extraordinară la toţi actorii (mulţi pe contre-emploi şi aproape de nerecunoscut) - Don Johnson în costumul alb de proprietar sudist, Waltz cu barbă căruntă şi mustaţa pe care şi-o răsuceşte cu plăcere (şi comic), Jamie Foxx călare, îmbrăcat în costum albastru de mătase, de valet, Samuel L. Jackson ca servitor bătrân foarte dedicat stăpânului, DiCaprio pretenţios proprietar de sclavi, pentru prima dată în rol negativ.
Nu e un film de frontieră, ci, în mod neaşteptat, unul despre Sudul ultratradiţionalist, dar foarte departe de cel din Gone with the Wind. Cu totul altele sunt raporturile între stăpân şi sclavul său. Acum sunt mai vizibili, mai guralivi, învaţă să fie liberi, măcar în gândire. Un amestec original de genuri, violent şi comic, neruşinat şi fără limite. Mai mult cu stilul lui Robert Rodriguez decât al unui maestru de filme clasice. Plus un cowboy de culoare, călare, cu fular şi schiuri.
Umorul scapără ca biciul şi, în ciuda violenţei, râzi des şi tare. Tarantino înghesuie toate amintirile şi lucrurile care i-au plăcut în cărţi, filme vechi şi noi, benzi desenate şi muzică şi realizează un western atipic, vibrant, modern, original, foarte adaptat vremurilor noastre. Mr. T. reuşeşte să facă uitat True Grit şi parcă să întreacă Unforgiven, westernul revoluţionar al lui Clint Eastwood. E drept, aruncă cu curaj în aer toate tipologiile, aduce violenţa din westernurile spaghetti şi problemele rasiale.
Realist, la ani distanţă de westernurile psihologice, solare şi prăfoase de la Ford încoace, cu mult noroi şi o stradă principală deloc goală pentru schimb de focuri, ci plină cu şiruri de sclavi negri în lanţuri şi cu botniţe de fier. Nici urmă de indieni.
Este povestea unui doctor german venit din Europa devenit vânător necruţător de recompense în America. Când salvează un sclav fugar, viaţa amândurora se schimbă. Ca în True Grit, şi aici avem o echipă, un tandem neobişnuit pentru gen. Acolo era o fetiţă şi un bătrân pistolar, aici un alb european, vorbăreţ şi descurcăreţ şi un sclav tratat ca un om liber. Şi, desigur, un tandem la fel de ciudat şi o poveste neabătută despre răzbunare ca în C'era una volta il West al lui Sergio Leone. Pe tot parcursul poveştii unul donează, normal, celuilalt câte ceva din experienţa proprie, iar drumul îi apropie, îi descoperă, îi face să se respecte. Misiunea lor periculoasă e pe muchie de cuţit.
Waltz, foarte calm, cum îl ştim din toate rolurile, dar cu minunate accente comice (chiar ar merita un premiu de interpretare), cu pistolul lui mic şi pelerina de stofă (aşa cum în filmele italiene erau străinii cu şepcuţă de stofă) - nu poţi să îţi iei ochii de la el.
Însă nu atât actorii (de altfel foarte bine aleşi), nici scenografia, nici hemoglobina cu care sunt împroşcaţi pereţii din plin (cum îi place regizorului să se amuze), cât, mai cu seamă, coloana sonoră dă sarea şi piperul. Cineastul american foloseşte muzica maestrului Ennio Morricone, multe cadre fiind clar trimitere la filmele violente ale lui Sergio Leone. Chitară, operă, hip hop chiar - care dă foarte bine - se îmbină la ţanc într-un soundtrack reuşit. Cum să nu zâmbeşti când auzi tema muzicală din Two Mules for Sister Sara?
Rezolvări comice gen pistolul lui Indiana Jones, multe care înşală aşteptările spectatorului (savuroasă cavalcada la lumina torţelor, dar încheiată cu o poantă à la fraţii Coen!), ceva nuditate şi filmări cum nu există la niciun western, peisaje desfăşurate şi aici plastic şi larg, câteva flashback-uri lirice şi în culori diferite, cu filtre, plus Tarantino însuşi cochetând cu un rol mititel cu o ieşire neobişnuită din cadru.
Este filmul care face praf toată mitologia Vestului, dar atât de bine, cu atâta umor şi splendid filmat, încât îl accepţi şi doreşti să ai Django... în colecţia ta pentru vizionări ulterioare cu prietenii.
Chiar dacă înspre final face o burtă, acţiunea şi regizorul dând ocazia pe îndelete ca marile vedete DiCaprio şi L. Jackson "să-şi facă numărul", acest western democratic te ţine cu ochii larg deschişi Îşi revine, iar înfruntarea finală e antologică.
Se pare că un singur glonţ nu e de ajuns. Quentin Tarantino, bine ai revenit.