Prima întrebare care se pune în legătură cu piesa montată la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi, Şantaj, de Liudmila Razumovskaia, regia Mircea Cornişteanu, este cum de un text scris în plină glorie a comunismului, în 1980, în U.R.S.S. mai rezistă, mai poate să aducă publicul în sală şi chiar să stoarcă aplauze. Unele la scenă deschisă. Piesa s-a jucat şi răs-jucat şi în România. Aşa că este de văzut ce anume o ţine în viaţă pentru spectatorul 2005.
Răspunsul care se impune din capul locului ţine de conflictul foarte puternic, centrat pe lumea adolescenţilor, ca şi de situaţiile din cale afară de tensionate. Reţetă garantată. A doua variantă de răspuns, însă, mult mai interesantă, mi se pare că priveşte complexul Antigonei. Să-l lăsăm chiar pe unul dintre personaje, cel mai ticălos, cel mai cinic, Volodea, să răspundă: "Elena Sergheevna suferă de complexul Antigonei (...) [care se manifestă, n.n.] atunci când percepţiile realiste asupra realităţii sunt transpuse în principiu, când orice violenţă împotriva personalităţii sau a idealurilor lor le provoacă o împotrivire eroică. Aşa încât Elena Sergheevna ar trebui să fie recunoscătoare pentru că-i oferim un prilej atât de strălucit de a-şi realiza personalitatea.
Prilejul acesta atât de strălucit este, după cum se ştie, şantajarea unei profesoare omenoase, obligată de câţiva elevi să asiste la simularea unui viol. Victimă: o elevă de an terminal. Volodea continuă: Trebuie să-i deschidem ochii asupra vieţii, s-o dăm, cum s-ar spune, cu capul de pereţi. Să-i arătăm adevărata faţă a lumii. Mai bine zis, trebuie să ne purtăm ca nişte lepre.
Textul se adresează unui public pentru care comunismul părea încă vital şi netulburat. Pentru care metodele poliţiei secrete, lesne de întrevăzut printre rânduri, împrăştiau spaimă şi păreau să frizeze eternitatea. Pe adolescenţi, ca şi pe toţi ceilalţi, îi pândea pericolul de a fi oricând striviţi în frică şi în dispreţul autorităţilor. Ei, bine, asta atunci; dar la ce mai poate să intereseze dispreţul pe românii de acum? Poate o mai fi de actualitate în Afganistan. Şi totuşi, există o linie de continuitate în ticăloşie, în înregimentarea fără scrupule, sub tutela puterii, fie ea şi economice. Pe aceasta o accesează regizorul Mircea Cornişteanu transformând-o în axa spectacolului. Aceeaşi lipsă de perspectivă, care planează asupra tinerilor (mă rog, puţin, doar, atenuată), aceeaşi negare, cu bună ştiinţă, a valorilor. Până în pânzele albe. Până ce graniţa dintre valoare şi non-valoare se destramă cu totul în perspectiva fiecărui adolescent. Condiţie în care numai un material genetic de calitate mai poate oferi atributul omeniei. Nici educaţia, nici cei ce ne înconjoară. Iar în lumea Şantajului de la Teatrul din Galaţi, delimitările dintre un material genetic de calitate şi licheaua-viitor intelectual sunt greu, dacă nu imposibil, de făcut.
Acestea sunt racordurile din text pe care Mircea Cornişteanu le-a găsit vii şi pline încă de sens în sensibilitatea contemporanului. Pe ele şi-a construit spectacolul cu mâna sigură a regizorului încercat, sporind tensiunea, accelerând ritmul, conducând cu atenţie prestaţiile actorilor şi ţinând strâns frâiele Şantajului emoţional. Construcţia sa scenică este, ca de obicei, bine ordonată, concepută cu o fină manevrare a crescendo-ului şi cu o justă măsură a accentelor comice. Balansul între delicateţe şi spaimă, între omenie şi ticăloşie, sensibilitate şi împietrire (evidentă mai ales la Volodea) ţin de ştiinţa lui Mircea Cornişteanu de a monta dramaturgie rusească.
Suportul actoricesc cel mai puternic, în acest eşafodaj, este construit de Aureliu Bâtcă, în Volodea, adevărat creier de mini-securist. La 18 ani diabolic, în aceeaşi măsură ca şi cinic, cu o statură insignifiantă, dar ambiţii nemăsurate, viitorul diplomat-activist de partid urzeşte şantajul până la detaliile cele mai mărunte. Actorul este valoros, deosebit de expresiv în mijloacele sale cinematografice, credibil, natural, adevărat. Perechea dihotomică a personajului, în interpretarea lui Gabriel Mircea Velicu, etalează căldură, blândeţe, simpatie. Actorul are farmec, se face iubit de public, îşi dozează bine efectele comice. Celor doi li se alătură Cristina Uja, cu o interpretare pe alocuri ezitantă, dar în cea mai mare parte credibilă şi Florin Toma, oarecum monocrom, dar natural. Profesoara şantajată este concepută de Liliana Lupan în liniile blândeţii, mărinimiei şi idealurilor înalte. Ca o veritabilă Antigonă în comunism.
Construcţia atent elaborată, ritmul cu accelerări savante, tensiunea şi nu în ultimul rapelul la degringolada contemporană fac din Şantaj un spectacol bun pentru gustul marelui public. Şi aceasta îi va aduce, cu siguranţă, multe aplauze.