Agnès de ci de là Varda

Dacă prenumele i-a fost ales la naștere, cineasta și-a ales totuși în mod voluntar "numele de mijloc" (middle-name): "de ci de là" - o sintagmă ce o definește perfect în cea mai recentă încercare video de a descoperi lumea. Varda a ajuns la o vârstă impresionantă (direct proporțională cu energia interioară) și este deja un nume respectat de cinefilii din toate colțurile lumii, așa că cinematecile de peste tot organizează evenimente în cinstea filmografiei sale, sau o invită la diverse workshop-uri și masterclass-uri. Asta e pentru ea un  pretext perfect pentru a iniția noi proiecte, pentru a descoperi noi galerii de artă, pentru a cunoaște noi personaje sau chiar a redescoperi și reevalua lucruri deja cunoscute.

Această serie pentru televiziune, numită Agnès de ci de là Varda, are cinci episoade a câte 45 de minute care pot fi, cu siguranță, urmărite separat. Varda păstrează același început pentru fiecare episod: alege să redea trecerea timpului prin două minute de fotografii ale copacului din curte, a cărui coroană ce ia din lumină este întâi tăiată, ca apoi să înmugurească și să se refacă, în timp ce ea continuă să călătorească și să-și culeagă din materialul filmului.

Cineasta reușește un exercițiu unic, din nou, și devine interesant de urmărit ce anume naște spontaneitatea de pe ecran și cum îmbogățește filmul faptul că Varda este atât de interesată de artă, pe cât e și de povești. Pasiunea sa pentru artă izvorăște, mai degrabă, din interesul pentru dimensiunea antropologică a artei plastice. Camera este atrasă imediat de artiști sau de proiecte care au în spate o viziune aparte asupra modului de a trăi al omului. În Berlin se oprește la acel imens perete în care sunt depozitate obiecte (însoțite de câte un mic filmuleț, în care fiecare dintre participanți spune povestea obiectului), aduse pentru a fi despachetate mai apoi (mai exact, în 2100) urmașilor. Varda reușește să transmită spectatorului fascinația sa continuă pentru relația omului cu obiectele: amintiți-vă de Mr. Button din Le glaneur et la glaneuse (2000), domnul care colecționează nasturi. El revine - și nu oricum, ci pentru a mai scoate din joben proiecte precum Women's Secret (secrete scrise și cusute pe o ramă cu nasturi înauntru; ce se vede în galerie sunt doar cusăturile de pe spatele ramei - aceea e harta cusăturilor secretului). Acest obiect mic, foarte ușor de pierdut - nasturele, pe care toată lumea îl are la îndemână și care rareori primește din atenția noastră zilnică -, devine un pretext excelent pentru a face oamenii să-și spună propriile povești. Așa ajunge Varda la femeia care își amintește de prima comiunune ("E adevărat că n-am pus niciodată în cuvinte emoțiile ascunse printre nasturii mei.", mărturisește femeia) sau la cea care își amintește de iubitul ei de pe un vas din Algeria, cu ocazia unui nasture cu ancoră.

Obiectele, de orice fel ar fi ele, de la cutii vechi de Nesquik sau cutii vechi de detergent, își găsesc locul în Muzeul Artei Modeste, pe care Varda îl explorează. Ar putea fi numiți nostalgici, dar inițiatorii acestui proiect sunt niște arhivari în toată regula, arhivari a tuturor obiectelor pe care industriile le tot nasc și pe care noi obișnuim să le luăm ca atare, ca parte din banalul vieților noastre, fără să ne dăm seama cât de multe pot să spună despre noi; banalul vieții, pe care Varda ne invită să nu-l privim ca pe banal, o duce și la The Spectacle of Everyday, o instalație din Lyon, cu mulți invitați din Asia. Îi filmează montându-și instalațiile și ajunge la una dintre cele mai interesante dintre ele: un artist aduce un magazin cu plastice (oale, ligheane, umerașe etc.) din China, exact așa cum există el acolo, autentic, mic cât o cămară, cu toate obiectele înghesuite. Apoi artistul ia aceleași obiecte și le pune într-un spațiu mult mai mare. Le așază așa cum ar fi așezate într-un magazin cu pretenții al unui brand sofisticat, având grijă la lumini, la culori. În mijlocul "magazinului", pune un ecran uriaș pe care proiectează un filmuleț cu oalele respective. Oalele chinezești arată în acea instalație ca într-un magazin scump, care vinde numai obiecte fine. E  un exercițiu extraordinar care ne arată diferențele aproape șocante dintre un magazin ticsit, probabil cu produse ieftine, și unul aerisit și foarte studiat, care vând poate același tip de obiecte (cu același grad de calitate), cu prețuri mult mai mari însă. Atunci când ajunge în Mexic, filmează în hotelul în care este cazată. Camera alunecă pe o nuntă care are loc acolo, apoi pe o cadă, pe asistenta lui Varda în cadă, apoi pe traducător, pe traducător cântând la pian și se oprește pe mâncare. Ceea ce o face pe cineastă să se întrebe, naiv aproape și totuși atât de plin de semnificație din punct de vedere uman, cum este posibil ca într-o țară în care mulți mor de foame, să fie atâta belșug, atâtea alimente neconsumate, care probabil vor ajunge la gunoi? Filmează apoi oamenii care ori cântă la semafor, ori dansează break-dance în mijlocul șoselelor, doar ca să câștige un ban. Ceea ce o ridică cu mult pe Agnès Varda este faptul că nu devine niciodată agresivă sau violentă în opinii, că nu încearcă niciodată să-și convingă spectatorii să adopte modul ei de a vedea lucrurile sau modul ei de a vedea ritmul vieții ca pe o religie. Varda nu face documentare așa cum face Michael Moore documentare "de iluminare a oamenilor". În toată această serie televizată nu a folosit cuvântul "consumerism" (atât de vehiculat și atât de drag "noilor predicatori") cu niciun sens - nici pozitiv (vezi Muzeul Artei Modeste, care există datorită obiectelor industriilor de consum, "orfanilor invenției"), nici negativ, deși ar fi putut. Ea nu clasifică și nu dă verdicte, ci doar încearcă să deschidă mintea spectatorului și chiar să-l facă, poate, mai tolerant și mai senin, mai interesat de viața și poveștile din proximitatea lui, poate nu atât de bombastice, dar cu emoție.

Dimensiunea antropologică a artei țâșnește și din copilăria lui Varda, într-un fel. Ea devine pasionată de imaginile Bunei-Vestiri, încă de când observă cum mama ei colecționează astfel de cărți poștale, obicei pe care Varda îl preia. Totul se transmite apoi la pictură, iar în ultimul episod ne prezintă o adevărată cercetare istorică a picturilor care înfățișează Buna-Vestire: analizează intrarea îngerului în diverse versiuni, reacția de pe fața lui sau reacțiile Fecioarei, dar nu uită de pisici, așa că analizează până și reacțiile diferite ale pisicilor din picturi. Atunci când ajunge în Mexic și găsește o galerie cu diverse obiecte de artă ce au ca temă moartea, următorul pas firesc pentru cineastă este să pornească o mică cercetare în ceea ce privește arta dedicată morții, comparând ludicul din Mexic cu gravitatea, cu senzația de sumbru pe care școala clasică sau chiar artiști precum Marina Abramović le transmit atunci când vine vorba de o astfel de temă (atât cromatic, cât și compozițional).

Obiectele pe care le întâlnește în călătorii nu scapă memoriei sale afective, care poate porni noi povești. Să luăm spre exemplu scaunele din muzeul din Rio: ele îi declanșează rememorarea altor scaune din viața ei - scaune pe plajă, scaune fotografiate, scaunele lui Magritte. Aici se întâmplă un moment de trecere bine legat: ajunge la expoziția lui Magritte din Bruxelles, pornind, de fapt, din Rio. Un alt moment de trecere fluidă de la o idee la alta (toate interconectate și toate din călătorii, aici chiar din același loc) este cel din Rusia. Agnès Varda este în mașină, filmează ferestrele, care îi amintesc de oameni pe care nu îi cunoaște. (Aici merită deschisă o paranteză și menționat faptul că, din când în când, apar inserții delicate de idei pe care le lasă spectatorului, pe care nu le duce până la capăt - sunt concepte parcă puse la dospit. Așa este și această remarcă pe care o face, legată de oamenii care își duc viața după nenumăratele ferestre: "Ca peste tot pe unde merg, când mă uit la clădiri și la ferestrele apartamentelor, știu că sunt sute de mii de oameni pe care nu-i cunosc, și toți au viețile lor.") Continuă drumul cu vederea numelui unui anticariat, apoi al unui restaurant. Intră într-un restaurant și găsește un meniu care are și poze vechi ale unei familii, ceea ce o face ca în următoarea secvență să focalizeze pe fotografia unor oameni care stau pe bancă în parc. Analizează familiaritatea relațiilor dintre ei, apoi realizează că în spatele lor se află muzeul Hermitage, iar următoarea secvență duce povestea în muzeu, la doamnele din muzeu, la tablouri ș.a.m.d. Astfel construiește un ritm lin, care poartă foarte bine spectatorul de la o idee la alta și care pare o oglindire al fluxului liber al memoriei sale.

Agnès Varda este cunoscută pentru ludicul său, iar în acest film chiar se lasă inspirată de artistul Miquel Barceló, care a realizat alături de un coregraf un spectacol în care se joacă cu corpurile lor și cu argilă, și se întreabă: ce este ludicul? Ludică este cu siguranță și întâlnirea ei cu Manoel de Oliveira: pare o discuție între doi copii care încă văd lumea cu inocență și, care, întâmplător au împreună (la momentul interviului) 176 ani. Varda are foarte multe personaje celebre în aceste cinci episoade, la care descoperă mici detalii interesante: de la pictorul Pierre Soulages, la regizorul Manoel de Oliveira și soția, la artiștii Christian Boltanski și soția Anette Messager, până la regizorul Carlos Reygadas, pe care îl vizitează în satul natal și cu care nu vorbește doar despre filmele sale, ci chiar și despre fotbal sau despre familie.

Cineasta afirmă, atunci când stă de vorbă cu unul dintre invitații săi: "Acum lucrez cu impresii, cu tușe, cu emoții. Și tu m-ai emoționat." Această serie este una în care jonglează cu impresii, cu emoții, cu imagini filmice sau fotografice ("mișcarea și non-mișcarea, clipa versus durata"), ca să construiască povești. Una dintre atributele importante pe care această cineastă le are este ajustarea tonului. Cu toate că este curioasă și curajoasă în a pune întrebări care ating puncte sensibile, ea știe cum să fie lejeră și ludică și să creeze intervievatului confortul necesar pentru a scoate ce are mai interesant (vezi femeia cheală din Stockholm, filmele acesteia și relația de dragoste). Agnès Varda este un artist care poate inspira prin ceea ce face: energizează spectatorul și-l face să-și pună întrebări, așa cum și ea continuă să o facă, cu cel mai senin ton. Una dintre cele mai bune încheieri este finalul episodului al patrulea, când, după atâtea explorări ale instalațiilor artistice, ajunge pe doc și pune pe ecran fotograme ale plaselor de pescuit, planuri-detaliu ale sforilor colorate, încheind cu sunetul unui lemn de barcă ce se atinge de alt lemn; se întreabă: "oare artiștii nu sunt geloși pe aceste instalații naturale? oare sunetul acesta nu este muzica perfectă?". Iată pretextul perfect pentru ca spectatorul să se deschidă la a privi spectacolul cotidianului, la a privi altfel tot ce e trecut cu vederea în viața de zi cu zi.