Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Agnès Varda

Agnès de ci de là Varda


Film Menu, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă prenumele i-a fost ales la naştere, cineasta şi-a ales totuşi în mod voluntar "numele de mijloc" (middle-name): "de ci de là" - o sintagmă ce o defineşte perfect în cea mai recentă încercare video de a descoperi lumea. Varda a ajuns la o vârstă impresionantă (direct proporţională cu energia interioară) şi este deja un nume respectat de cinefilii din toate colţurile lumii, aşa că cinematecile de peste tot organizează evenimente în cinstea filmografiei sale, sau o invită la diverse workshop-uri şi masterclass-uri. Asta e pentru ea un  pretext perfect pentru a iniţia noi proiecte, pentru a descoperi noi galerii de artă, pentru a cunoaşte noi personaje sau chiar a redescoperi şi reevalua lucruri deja cunoscute.

Această serie pentru televiziune, numită Agnès de ci de là Vardaare cinci episoade a câte 45 de minute care pot fi, cu siguranţă, urmărite separat. Varda păstrează acelaşi început pentru fiecare episod: alege să redea trecerea timpului prin două minute de fotografii ale copacului din curte, a cărui coroană ce ia din lumină este întâi tăiată, ca apoi să înmugurească şi să se refacă, în timp ce ea continuă să călătorească şi să-şi culeagă din materialul filmului.

Cineasta reuşeşte un exerciţiu unic, din nou, şi devine interesant de urmărit ce anume naşte spontaneitatea de pe ecran şi cum îmbogăţeşte filmul faptul că Varda este atât de interesată de artă, pe cât e şi de poveşti. Pasiunea sa pentru artă izvorăşte, mai degrabă, din interesul pentru dimensiunea antropologică a artei plastice. Camera este atrasă imediat de artişti sau de proiecte care au în spate o viziune aparte asupra modului de a trăi al omului. În Berlin se opreşte la acel imens perete în care sunt depozitate obiecte (însoţite de câte un mic filmuleţ, în care fiecare dintre participanţi spune povestea obiectului), aduse pentru a fi despachetate mai apoi (mai exact, în 2100) urmaşilor. Varda reuşeşte să transmită spectatorului fascinaţia sa continuă pentru relaţia omului cu obiectele: amintiţi-vă de Mr. Button din Le glaneur et la glaneuse (2000), domnul care colecţionează nasturi. El revine - şi nu oricum, ci pentru a mai scoate din joben proiecte precum Women's Secret (secrete scrise şi cusute pe o ramă cu nasturi înauntru; ce se vede în galerie sunt doar cusăturile de pe spatele ramei - aceea e harta cusăturilor secretului). Acest obiect mic, foarte uşor de pierdut - nasturele, pe care toată lumea îl are la îndemână şi care rareori primeşte din atenţia noastră zilnică -, devine un pretext excelent pentru a face oamenii să-şi spună propriile poveşti. Aşa ajunge Varda la femeia care îşi aminteşte de prima comiunune ("E adevărat că n-am pus niciodată în cuvinte emoţiile ascunse printre nasturii mei.", mărturiseşte femeia) sau la cea care îşi aminteşte de iubitul ei de pe un vas din Algeria, cu ocazia unui nasture cu ancoră.

Obiectele, de orice fel ar fi ele, de la cutii vechi de Nesquik sau cutii vechi de detergent, îşi găsesc locul în Muzeul Artei Modeste, pe care Varda îl explorează. Ar putea fi numiţi nostalgici, dar iniţiatorii acestui proiect sunt nişte arhivari în toată regula, arhivari a tuturor obiectelor pe care industriile le tot nasc şi pe care noi obişnuim să le luăm ca atare, ca parte din banalul vieţilor noastre, fără să ne dăm seama cât de multe pot să spună despre noi; banalul vieţii, pe care Varda ne invită să nu-l privim ca pe banal, o duce şi la The Spectacle of Everyday, o instalaţie din Lyon, cu mulţi invitaţi din Asia. Îi filmează montându-şi instalaţiile şi ajunge la una dintre cele mai interesante dintre ele: un artist aduce un magazin cu plastice (oale, ligheane, umeraşe etc.) din China, exact aşa cum există el acolo, autentic, mic cât o cămară, cu toate obiectele înghesuite. Apoi artistul ia aceleaşi obiecte şi le pune într-un spaţiu mult mai mare. Le aşază aşa cum ar fi aşezate într-un magazin cu pretenţii al unui brand sofisticat, având grijă la lumini, la culori. În mijlocul "magazinului", pune un ecran uriaş pe care proiectează un filmuleţ cu oalele respective. Oalele chinezeşti arată în acea instalaţie ca într-un magazin scump, care vinde numai obiecte fine. E  un exerciţiu extraordinar care ne arată diferenţele aproape şocante dintre un magazin ticsit, probabil cu produse ieftine, şi unul aerisit şi foarte studiat, care vând poate acelaşi tip de obiecte (cu acelaşi grad de calitate), cu preţuri mult mai mari însă. Atunci când ajunge în Mexic, filmează în hotelul în care este cazată. Camera alunecă pe o nuntă care are loc acolo, apoi pe o cadă, pe asistenta lui Varda în cadă, apoi pe traducător, pe traducător cântând la pian şi se opreşte pe mâncare. Ceea ce o face pe cineastă să se întrebe, naiv aproape şi totuşi atât de plin de semnificaţie din punct de vedere uman, cum este posibil ca într-o ţară în care mulţi mor de foame, să fie atâta belşug, atâtea alimente neconsumate, care probabil vor ajunge la gunoi? Filmează apoi oamenii care ori cântă la semafor, ori dansează break-dance în mijlocul şoselelor, doar ca să câştige un ban. Ceea ce o ridică cu mult pe Agnès Varda este faptul că nu devine niciodată agresivă sau violentă în opinii, că nu încearcă niciodată să-şi convingă spectatorii să adopte modul ei de a vedea lucrurile sau modul ei de a vedea ritmul vieţii ca pe o religie. Varda nu face documentare aşa cum face Michael Moore documentare "de iluminare a oamenilor". În toată această serie televizată nu a folosit cuvântul "consumerism" (atât de vehiculat şi atât de drag "noilor predicatori") cu niciun sens - nici pozitiv (vezi Muzeul Artei Modeste, care există datorită obiectelor industriilor de consum, "orfanilor invenţiei"), nici negativ, deşi ar fi putut. Ea nu clasifică şi nu dă verdicte, ci doar încearcă să deschidă mintea spectatorului şi chiar să-l facă, poate, mai tolerant şi mai senin, mai interesat de viaţa şi poveştile din proximitatea lui, poate nu atât de bombastice, dar cu emoţie.

Dimensiunea antropologică a artei ţâşneşte şi din copilăria lui Varda, într-un fel. Ea devine pasionată de imaginile Bunei-Vestiri, încă de când observă cum mama ei colecţionează astfel de cărţi poştale, obicei pe care Varda îl preia. Totul se transmite apoi la pictură, iar în ultimul episod ne prezintă o adevărată cercetare istorică a picturilor care înfăţişează Buna-Vestire: analizează intrarea îngerului în diverse versiuni, reacţia de pe faţa lui sau reacţiile Fecioarei, dar nu uită de pisici, aşa că analizează până şi reacţiile diferite ale pisicilor din picturi. Atunci când ajunge în Mexic şi găseşte o galerie cu diverse obiecte de artă ce au ca temă moartea, următorul pas firesc pentru cineastă este să pornească o mică cercetare în ceea ce priveşte arta dedicată morţii, comparând ludicul din Mexic cu gravitatea, cu senzaţia de sumbru pe care şcoala clasică sau chiar artişti precum Marina Abramović le transmit atunci când vine vorba de o astfel de temă (atât cromatic, cât şi compoziţional).

Obiectele pe care le întâlneşte în călătorii nu scapă memoriei sale afective, care poate porni noi poveşti. Să luăm spre exemplu scaunele din muzeul din Rio: ele îi declanşează rememorarea altor scaune din viaţa ei - scaune pe plajă, scaune fotografiate, scaunele lui Magritte. Aici se întâmplă un moment de trecere bine legat: ajunge la expoziţia lui Magritte din Bruxelles, pornind, de fapt, din Rio. Un alt moment de trecere fluidă de la o idee la alta (toate interconectate şi toate din călătorii, aici chiar din acelaşi loc) este cel din Rusia. Agnès Varda este în maşină, filmează ferestrele, care îi amintesc de oameni pe care nu îi cunoaşte. (Aici merită deschisă o paranteză şi menţionat faptul că, din când în când, apar inserţii delicate de idei pe care le lasă spectatorului, pe care nu le duce până la capăt - sunt concepte parcă puse la dospit. Aşa este şi această remarcă pe care o face, legată de oamenii care îşi duc viaţa după nenumăratele ferestre: "Ca peste tot pe unde merg, când mă uit la clădiri şi la ferestrele apartamentelor, ştiu că sunt sute de mii de oameni pe care nu-i cunosc, şi toţi au vieţile lor.") Continuă drumul cu vederea numelui unui anticariat, apoi al unui restaurant. Intră într-un restaurant şi găseşte un meniu care are şi poze vechi ale unei familii, ceea ce o face ca în următoarea secvenţă să focalizeze pe fotografia unor oameni care stau pe bancă în parc. Analizează familiaritatea relaţiilor dintre ei, apoi realizează că în spatele lor se află muzeul Hermitage, iar următoarea secvenţă duce povestea în muzeu, la doamnele din muzeu, la tablouri ş.a.m.d. Astfel construieşte un ritm lin, care poartă foarte bine spectatorul de la o idee la alta şi care pare o oglindire al fluxului liber al memoriei sale.

Agnès Varda este cunoscută pentru ludicul său, iar în acest film chiar se lasă inspirată de artistul Miquel Barceló, care a realizat alături de un coregraf un spectacol în care se joacă cu corpurile lor şi cu argilă, şi se întreabă: ce este ludicul? Ludică este cu siguranţă şi întâlnirea ei cu Manoel de Oliveira: pare o discuţie între doi copii care încă văd lumea cu inocenţă şi, care, întâmplător au împreună (la momentul interviului) 176 ani. Varda are foarte multe personaje celebre în aceste cinci episoade, la care descoperă mici detalii interesante: de la pictorul Pierre Soulages, la regizorul Manoel de Oliveira şi soţia, la artiştii Christian Boltanski şi soţia Anette Messager, până la regizorul Carlos Reygadas, pe care îl vizitează în satul natal şi cu care nu vorbeşte doar despre filmele sale, ci chiar şi despre fotbal sau despre familie.

Cineasta afirmă, atunci când stă de vorbă cu unul dintre invitaţii săi: "Acum lucrez cu impresii, cu tuşe, cu emoţii. Şi tu m-ai emoţionat." Această serie este una în care jonglează cu impresii, cu emoţii, cu imagini filmice sau fotografice ("mişcarea şi non-mişcarea, clipa versus durata"), ca să construiască poveşti. Una dintre atributele importante pe care această cineastă le are este ajustarea tonului. Cu toate că este curioasă şi curajoasă în a pune întrebări care ating puncte sensibile, ea ştie cum să fie lejeră şi ludică şi să creeze intervievatului confortul necesar pentru a scoate ce are mai interesant (vezi femeia cheală din Stockholm, filmele acesteia şi relaţia de dragoste). Agnès Varda este un artist care poate inspira prin ceea ce face: energizează spectatorul şi-l face să-şi pună întrebări, aşa cum şi ea continuă să o facă, cu cel mai senin ton. Una dintre cele mai bune încheieri este finalul episodului al patrulea, când, după atâtea explorări ale instalaţiilor artistice, ajunge pe doc şi pune pe ecran fotograme ale plaselor de pescuit, planuri-detaliu ale sforilor colorate, încheind cu sunetul unui lemn de barcă ce se atinge de alt lemn; se întreabă: "oare artiştii nu sunt geloşi pe aceste instalaţii naturale? oare sunetul acesta nu este muzica perfectă?". Iată pretextul perfect pentru ca spectatorul să se deschidă la a privi spectacolul cotidianului, la a privi altfel tot ce e trecut cu vederea în viaţa de zi cu zi.
 



 Toate articolele despre Portret Agnès Varda


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Voicu


Alte articole

 Momentele-cheie din cariera cineastei Agnès Varda, Andrei Rus


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer