Liviu Ciulei n-a mai făcut niciun film după Pădurea spînzuraţilor (1964). A continuat să lucreze exclusiv în teatru (şi operă) - în ţară şi în străinătate. În cinema, deceniul al optulea nu avea să-l întâmpine în niciun fel.
Lucian Pintilie, după scandalul pricinuit de Reconstituirea, n-a prea mai avut ocazia să spună nimic în cinematografia românească de până în 1989. De la mijlocul anilor '70 începe un "exil royal" de aproape 15 ani (pe care l-a descris în volumul său, Bricabrac). În străinătate desfăşoară (cu o singură excepţie: filmul Salonul nr. 6 realizat în Iugoslavia) o intensă activitate teatrală. Doar acolo, în "acel Apus" (următor scandalului provocat de Revizorul său, montat la Teatrul Lucia Sturza Bulandra), avea Pintilie să fie lăsat să lucreze, să "spună" ceva. Pentru Reconstituirea avea să plătească "doisprezece ani de prohibiţie, de penitenţă" până la următorul film, De ce trag clopotele, Mitică? (1981). După 1990 şi-a luat însă revanşa, cu Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus Paradis, Niki Ardelean, colonel în rezervă, După-amiaza unui torţionar, Tertium non Datur.
Mircea Săucan (după ce mult prea insolitele sale Meandre din 1967 au fost primite cu răceală) a mai regizat doar 100 lei (în 1973), însă filmul - aşa cum l-a gândit el - a fost interzis şi a generat un scandal imens (unul din producători, Constantin Roateş, a făcut infarct şi a murit ca urmare a consumului psihologic excesiv). A fost dat pe piaţă într-o versiune trunchiată, cu câteva secvenţe apăsat lozincarde şi cu o ilustraţie muzicală ce emasculează viziunea originalului. Abia după 1990 a fost difuzat (în cinemateci) în versiune integrală. Săucan a fost pus pe linie moartă, eşuând la Sahia-Film, unde a realizat câteva documentare extrem de interesante. Cu amărăciune, cel mai sceptic dintre cei cinci regizori vizaţi va povesti (în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri): "M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus".
Doar optimistul Sergiu Nicolaescu a filmat fără număr, fără număr. Anii '70, '80, '90 etc. ai lui au fost: voievozi, ilegalişti, directori de şantier, activişti de partid, ofiţeri etc. După 1990, filmele i-au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce - observă Iulia Blaga, într-un articol ce-şi propune să recupereze ceva bun de la "vechiul nostru cinema" - "adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă". Dar, adaugă ea, "mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă." Nicolaescu, iată, n-a murit. Istoria, încă o dată, ne-a păcălit...
