Habemus Cinema

Lista de mai jos nu e una personală. Din ea lipseşte, de pildă, Radu Muntean, unul dintre regizorii mei favoriţi din Noul Cinema Românesc. Lista de mai jos înglobează exclusiv filmele româneşti care, din 2001 încoace, au luat premii în secţiunile oficiale ale festivalurilor de la Cannes şi Berlin şi la Premiile Academiei Europene de Film. Primele două, alături de Veneţia sunt cele 3 mari festivaluri ale artei cinematografice.
 
Sunt paisprezece filme realizate de zece regizori vreme de treisprezece ani. Au adunat cele mai mari premii ale celor două festivaluri şi ale Premiilor Academiei Europene de Film.
 
Cristi Puiu: Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea - Ursul de Aur pentru Cel mai Bun Scurtmetraj @ Berlin, 2001
 
Cătălin Mitulescu: Trafic - Palme d'Or pentru Cel mai Bun Scurtmetraj @ Cannes, 2004
 
Cristi Puiu: Moartea domnului Lăzărescu - Marele Premiu al secţiunii Un Certain Regard @ Cannes, 2005
 
Cătălin Mitulescu: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii - Dorotheea Petre: Premiul pentru Cea Mai Bună Interpretare Feminină al secţiunii Un Certain Regard @ Cannes, 2006
 
Corneliu Porumboiu: A fost sau n-a fost? - Marele Premiu al secţiunii Caméra d'Or @ Cannes, 2006
 
Cristian Mungiu: 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile - Palme d'Or, Premiul FIPRESCI şi Cinema Prize of the French National Education System @ Cannes, 2007 / Premiul pentru Cel Mai Bun Film European şi Premiul pentru Cel Mai Bun Regizor la Premiile Academiei Europene de Film 2007
 
Cristian Nemescu: California Dreamin' (nesfârşit) - Un Certain Regard @ Cannes, 2007
 
Marian Crişan: Megatron - Palme d'Or pentru Cel mai Bun Scurtmetraj @ Cannes, 2008
 
Bogdan Mustaţă: O zi bună de plajă - Ursul de Aur pentru Cel mai Bun Scurtmetraj @ Berlin, 2008
 
Corneliu Porumboiu: Poliţist, adjectiv - Premiul Juriului secţiunii Un Certain Regard @ Cannes, 2009
 
Florin Şerban: Eu când vreau să fluier, fluier - Marele Premiu al Juriului @ Berlin, 2010
 
Cristian Mungiu: După dealuri - Cel mai Bun Scenariu şi Cosmina Stratan & Cristina Flutur: Cea Mai Bună Interpretare Feminină @ Cannes, 2012

Tudor Giurgiu: Superman, Spiderman sau Batman - Cel mai Bun Scurtmetraj European @ Premiile Academiei Europene de Film 2012
 
Călin Peter Netzer: Poziţia copilului - Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI @ Berlin, 2013
 
Împreună cu Răzvan Rădulescu (unul dintre cei mai buni scriitori români de ficţiune ai momentului, dacă îndrăznim să alipim literaturii scenariul şi dialogul de film), de ceilalţi co-scenarişti, de actori, de directorii de imagine, de producători, de regizorii care nu au luat încă nici un premiu la marile festivaluri, dar care, prin talentul şi meşteşugul lor sunt parte din acelaşi nou val, cei zece formează cel mai important curent cultural din istoria României.
 
Niciodată, în nici un domeniu al vieţii culturale, un grup de români n-a reuşit o performanţă atât de consistentă, cu un impact atât de puternic în spaţiul extra-mioritic. Priviţi creşterea: de la premii pentru scurtmetraj, la premii secundare pentru lungmetraj, la marile premii pentru lungmetraj. Priviţi varietatea subiectelor: de la istorii din vremuri comuniste, la drame de strictă contemporaneitate. Priviţi varietatea genurilor: de la producţii lente, aparent greoaie, în care spectatorul răbdător plonjează în cutele conştiinţei personajelor, până la producţii hiper-alerte, cu ritm, poantă şi suspans. Filme cu poveşti despre noi, românii moderni şi contemporani, interesante şi relevante (şi) pentru ei, străinii moderni şi contemporani. La revedere, provincialism, pa-pa sincronism, iată-ne, brusc, în rândul lumii civilizate!
 
Alături de gimnastica feminină, Noul Cinema Românesc este singurul curent românesc din orice domeniu de activitate care trăieşte la vârf prin ceva mai mult decât 1-2 excepţii luminoase. Această furie cinematografică venită de aproape nicăieri naşte o tradiţie care produce imagine pozitivă în cele mai sofisticate medii intelectuale ale lumii. Contăm unde n-am contat şi n-am visat să contăm vreodată. Nu mai vorbesc de meritat.
 
Toate acestea se întâmplă în plină epocă de jelanie naţională privind situaţiunea ţărişoarei şi a valorilor sale. Ignorând cu programă cele treisprezece producţii de mai sus, ca şi toate suratele lor din curentul artistic amintit, majoritatea părţii vizibile a naţiei se dă cu capul de pereţi, invocând măreţia vremurilor apuse şi deşertul prezentului.
 
Judecând (şi) pe baza acestui contrast, concluzia e teribil de neliniştitoare: marile teme ale discursului popular se bazează pe o privire radical greşită asupra realităţii înconjurătoare. Privim alandala în jurul nostru şi în oglindă, ne evaluăm aiurea propriile vieţi, refuzăm cu obstinaţie experienţa pe cont propriu (a privirii unui film cu răbdare şi atenţie, de pildă), repetăm cu seninătate preconcepţii tembele şi mincinoase în baza cărora ne pare mai lesnicioasă comunicarea cu contemporanii.
 
Printre preconcepţii: nu mai avem cinema-ul pe care îl aveam cândva. Aşa e. Avem un cinema mai bun ca niciodată! Doar că refuzăm să-l vedem.