Nu este vorba aici doar despre limitele (asumate) ale cinematografului, ca instrument de dramatizare (de pildă, filmul surprinde doar momentele-cheie ale unei "epopei", atît prin prisma evoluţiei evenimentelor prezentate, cît şi prin evoluţia psihologică a personajului interpretat de Jessica Chastain), ori de vreo iniţiativă epică a formelor de documentare după care este structurat scenariul; altminteri, subcapitolele care fac escale geografic-narative "decupează" considerabil importanţa unor desfăşurări de forţe probabil mult mai mari. Cu atît mai puţin nu este vorba despre promovarea unor aparate politice aplicate prin intermediul filmului (care să evidenţieze sisteme operaţionale sofisticate, tactici militare moderne sau, pe alocuri, invitabila birocraţie din sînul unei organizaţii atît de celebrată de cinematografia americană)...
E vorba despre necesitatea spunerii acestei poveşti, indiferent de receptarea manifestarii cinematografice aplicate, din spatele căreia încearcă să iasă în faţă obsesia liber-consimţită a protagonistei. In sprijinul acestui demers psihologic interior, încărcat de importanţa unei mize care plasează just ZDT în rîndul celor mai necesare filme despre terorism, Kathryn Bigelow aplică un ton stilistic grav (la care contribuie şi muzica lui Alexandre Desplat), propunînd un elaborat job description, al cărui deznodămînt îl va constitui cvasicunoscuta misiune de anihilare a lui Osama bin Laden.
De fapt, "marea propunere" ascunde şi un mare orgoliu în ceea ce o priveşte pe Bigelow: acela de a-i reda poveştii ceea ce i se cuvine. Şi o face cu seriozitate şi cu rigoare. Asta deoarece "cinematografiază" o realitate importantă (şi deranjantă), infuzîndu-i prea puţin un aer personal, în ciuda acuzaţiilor pasabile de lipsă a unei auto-cenzuri estetice.