Toate referinţele cinematografice Hollywood-iene ce ţin de bad guys / good guys care practică sadismul în costum (vezi discuţia despre super-eroi, Average Man, Average God), nu vin neapărat în detrimentul filmului sau al poveştii, făcând din el o formă fără fond. Piersic Jr. e de felicitat în ceea ce priveşte diegeticul. Dialogurile sale, chiar dacă ocupă majoritatea spaţiului cinematografic, fiind în esenţă foarte puţin cinematografice ca reprezentare, au umor şi sunt indispensabile pentru a reda lumea din care provin cei doi asasini. Beneficiază, în mare parte, şi de naturaleţea unui actor moldoveano-bucovinean (Cristian Ioan Gutău), al cărui accent nu pare deloc deranjant la început, ci, perfect natural, fiind transformat apoi în defect şi ranforsat ca insultă. Bun, dispută verbală savuroasă. În schimb, izul de pastişă se simte atunci când intervine mimeticul. Adică, ce te faci când personajele mai au şi pistoale ("maricica" - în argou profesional)?
De ce nu prea ţine formula men with guns, aplicată populaţiei româneşti (în afara celei implicate în organe de stat ca poliţia şi armata) şi dusă apoi în sfera cinematografiei: populaţia României este aproximativ echivalentă cu populaţia New York-ului (19 mil. locuitori), din care, în România sunt înregistraţi circa 66.000 deţinători legali de arme, în timp ce în toată America (312 mil. locuitori) sunt înregistraţi circa 270 mil. deţinători legali de arme. Lăsând la o parte diferenţele demografice, raporturile comparate sunt uluitoare. În plus, americanii au un Second Amendment care le permite deţinerea de arme încă din 1791, pe când, legea noastră datează din 2004. Extins la domeniul cinematografic (care, oricât ar fi de ficţionalizat, nu poate să nu ţină cont de istoria statului de care aparţine), spectatorul român recunoaşte formula men with guns din filmele americane care s-au inspirat din realitatea lor, oricât de bine motivată şi verosimilă ar părea aplicarea acestei formule într-un film românesc, pentru că, raportat la conştientul colectiv, a deţine (legal sau ilegal) o armă şi a o folosi după bunul plac nu constituie un fapt de viaţă uşor recognoscibil în acest spaţiu, de aceea, publicul va asocia această imagine cu una preluată.
Aşadar, Killing Time începe foarte bine, dar devine cu atât mai puţin credibil, cu cât personajele încep cu adevărat să împuşte (adică odată cu dezlănţuirea furiei moldoveanului pe alte personaje). Din motivul expus mai sus, care acţionează oricum în subconştient şi pentru care regizorul nu poate fi blamat, dar mai ales din lipsa unor motivaţii sau a unei structuri mai dezvoltate a poveştii. Privită astfel, un asasin plătit neprofesionist care îşi ucide colegul (un exemplu al profesionalismului şi al umanului din spatele meseriei murdare) şi apoi, alte două suflete nevinovate (o femeie şi bebeluşul ei), povestea se rezumă la final printr-un mesaj de genul Nu lăsaţi "moldovenii" să poarte arme!, or nu aceasta pare să fi fost intenţia regizorului. Spectatorului i se induce empatia cu personajul bun, interpretat chiar de Florin Piersic Jr., odată cu aflarea poveştii despre copilul său, şi automat, antipatia pentru celălalt personaj descris în contrast, pentru ca la final, cel bun să piară fără apărare şi cel rău să devină şi mai detestabil, creând o insatisfacţie la nivelul publicului. Efectul în sine nu trebuie privit ca unul condamnabil în cinematografie (oricât ar fi lumea filmului o lume a entertainment-ului), dar alegerea lui trebuie să fie justificată, iar lipsa acestei justificări face din Killing Time un film tern şi nesigur.
Condamnabilă pare, în acest caz, şi introducerea personajului feminin - o mamă isterică apărută în peisaj dintr-un soi de deux ex machina, tocmai când victima fusese anihilată - şi degradarea lui până la limita esteticii mucului realist. În slujba cui? A portretizării elementului sadic din acel "moldovean", subliniat şi de faptul că, mai apoi, îl ucide pe bebeluşul plângăcios, dar manifestat oricum înainte şi susţinut printr-un monolog desprins parcă din Nietzsche. Toată această evoluţie a unui man with gun lasă impresia unui exces de zel, terminat apoi cu încă o conversaţie mucalită la telefon şi o călătorie calmă cu taxi-ul. Dacă intenţia filmului a fost să arate ce oameni periculoşi (veniţi din Bucovina!) umblă prin Bucureştiul zilelor noastre fără nicio preocupare pentru deontologia profesiei de asasin plătit, atunci sunt gata să o accept.