Killing Time are un scenariu bine condus, plin de împărtăşiri şmechereşti, în care Florin Piersic Jr. împleteşte fapte, ironii şi vulgarităţi cu o inteligenţă la care îţi doreşti să fii complice. La multe filme autohtone în care există scăpări ale actorilor mi-am spus că, în mod normal, dacă regizorul ar avea ochi pentru actori, ar simţi că aceştia nu intră în replică, ar simţi exagerarea, dezacordul, ratarea. Caz în care ori actorii nu ar fi potriviţi, ori - şi de cele mai multe ori acest aspect e corect - replicile nu sînt inspirate. Replicile formulate coerent pot îndrepta actorul spre un ritm natural, în care totul pare facil. În Killing Time textul e servit exemplar pe ecran în cadrul relaţiei dintre Piersic Jr. şi Cristian Ioan Gutău. La fel şi cvasi-monologul lui Florin Zamfirescu, pe post de primă victimă: prezentul, întoarcerile spre copilăria persoanei pe care o are în faţă, planuri pe care el însuşi le pune sub semnul întrebării, dorinţe şi ezitări. Adică un întreg concert de reacţii care vorbesc despre teama specifică unor situaţii-limită (teamă pe care doreşti să o ţii sub control), reacţii care umanizează acest personaj cu atît mai mult cu cît deznodămîntul secvenţei nu lasă drept la recurs.
Killing Time e un film viu, cu discuţii precum în poveştile imaginate de Tarantino - de care filmul acesta aminteşte dar pe care, altfel, nu îl copiază. Filmul nu e o imitaţie după un maestru, ci un dialog - nu de puţine ori ironic (în raport cu stilul lui Tarantino de la începuturi) - fiindcă Florin Piersic Jr. reuşeşte să găsească artificiile potrivite prin care să-şi îmbrace personajele şi să le localizeze. Asasinii de aici repetă relaţia dintre Vincent Vega şi Jules Winnfield numai prin număr şi prin umorul replicilor pe care îl au. Altfel, însă, istoria lor evoluează pe alte coordonate - dominaţia e vizibilă între ei şi mai puţin în raport cu ceilalţi, care, pentru asasini, sînt doar pioni necesari pentru a-şi regla poziţia de putere unul faţă de celălalt. La fel, umorul asasinului interpretat de Gutău e o armă prin care acesta îşi afirmă superioritatea în faţa colegului său de capă şi spadă (lucru pe care îl conştientizăm la final).
Chiar dacă se inspiră din folclorul universal în dialogul pe care îl oferă personajelor, Piersic Jr. atrage acest universal în favoarea sa şi îl transformă în ironie îndreptată către societatea românească: asasinul intepretat de Gutău are o figură de muşchetar din romanele lui Dumas, poartă costum modern, iar pe sub costum cămaşă inspirată din portul popular bucovinean. Prin siguranţa cu care se mişcă prin realitate, comportîndu-se şi vorbind ca un personaj de desene animate, asasinul interpretat de Gutău chiar se instalează alături de super-eroii pe care îi examinează. Totul într-un cadru românesc, pe care (din film - prin prisma problemelor familiale pe care le are personajul lui Piersic Jr., dar mult mai bine din realitate) îl ştim atît de precar încît pistolul îndreptat către orice persoană de un posibil mafiot (şmecher precum asasinul-Gutău) e la fel de grotesc precum mucii supraponderali care curg din nasul vecinei interpretate de Olimpia Melinte.
Cei doi ucigaşi trebuie să pună capăt zilelor unui medic care a reuşit să-l salveze pe un potrivnic al patronului lor, după ce asupra inamicului căzuse un potop de gloanţe. Cei doi aşteaptă sosirea medicului, stau în apartamentului acestuia şi trebuie să-şi omoare timpul (killing time) pînă să ajungă la timpul omorului (killing time).
Dacă secvenţa invocării divinităţii (o secvenţă necesară în film, care are un ecou deosebit în ultima discuţie dintre cei doi asasini şi care explică starea de spirit a ucigaşului interpretat de Piersic Jr.) ar fi fost mai scurtă, filmul ar fi fost şi mai consistent. Însă acesta e un aspect puţin semnificativ faţă de plusurile pe care le aduce acest film în cinematograful nostru. Killing Time are puterea de a crea spectatorului un spaţiu de receptare hedonist-inteligentă, una ce are drept rezultat distracţia de calitate, în care spectatorul e invitat să se joace inteligent. E un film a cărui construcţie minimalistă e cît se poate de naturală şi e organic integrată într-un concept în care economia de mijloace de producţie devine un cadru de care pot profita personajele. Simplitatea spaţiului (modern) în care personajele evoluează e în acord cu naturaleţea vorbirii acestora, aspecte care favorizează anumite discuţii (morale) post-filmice - pare simplu să ucizi, ar putea fi chiar o pornire naturală. Lucuri cu atît mai bine subliniate de film cu cît puterea sa de seducţie este ridicată.