martie 2013
Killing Time
Doi asasini plătiţi, cineva care l-a supărat pe baştanul ăl din vârf şi trebuie să plătească, nişte victime neprevăzute, câteva urlete de groază sau de durere (după caz, înainte de poc! sau după poc!), mult sânge... mult sânge... mult sânge... Marfăăă! Ar spune puştanii a căror listă de criterii este, probabil, mai mult de 90% îndeplinită de cele scrise mai sus. Totuşi, mă tem că deşi cele şase împuşcături din primele cinci minute ale filmului le vor satisface pofta de acţiune, ca un antreu neaşteptat de gustos, pe la jumătatea proiecţiei puştanii vor părăsi sala de cinema cu aceeaşi poftă pusă în cui, fapt care, din păcate, îi va fi făcut să piardă desertul: cele patru împuşcături din final. Aşadar, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, titlul filmului, precum şi o descriere prea sumară pot induce în eroare. Killing Time nu e numai vremea de ucis, ci e şi despre cum ăia doi veniţi să execute ordinele îşi omoară o zi întreagă timpul, aşteptând sosirea viitoarei victime.
 
Tenta de confuzie se dovedeşte a fi voită, căci pe tot parcursul filmului există piste care sunt întoarse la 180 de grade sau contradicţii, paradoxuri ironice. Prima scenă este o conversaţie între asasin şi victimă, motivul pentru care ea are loc fiind necunoscut (poate faptul că victima era o cunoştinţă veche a asasinului). Confuzia apare chiar de la primele replici ale bărbatului ce urmează a fi omorât, întrucât acestea par a fi ale unui tată reîntâlnit după ceva timp cu fiul său: "Maică-ta ce mai face? /Mai fumezi? Da? Nu e bine. Să nu mai fumezi.". Sub presiunea ticăitului unui ceas, "cunoscutul" încasează cele şase gloanţe (comandate de Gambon) în spate, sugerându-se astfel vulnerabilitatea emoţională a tânărului asasin în faţa unui om care "îl ştie de când era copil". Aceeaşi scenă pare să puncteze câteva constante: filmarea în amorsă destul de neclară (personajul lui Florin Piersic Jr fiind cel din spatele căruia se filmează), atribuirea rolului de "ascultător" personajului-amorsă, stabilirea statutului de asasin aflat în slujba unui anume Gambon a aceluiaşi personaj.
 
Restul filmului cuprinde o lungă aşteptare, mai exact de la ora 11 la ora 18, în care asasinul 1, care a căpătat între timp un partener (statutul său fiind neclar la primele sale apariţii) - asasinul 2 - se află în apartamentul viitoarei victime. Nu ştim dacă naraţiunea e dislocată temporal, scena iniţială fiind de fapt crima finală, sau dacă vedem pregătirea unui nou atac. De asemenea, nu aflăm detalii nici despre victimă, nici despre vreunul dintre cei doi asasini decât de la jumătatea filmului încolo. Aşteptarea cuprinde câteva monoloage de-ale asasinului 2, filmate, de obicei, în amorsă, sau încercări de dialog la care celălalt bărbat răspunde apatic şi laconic, un meci de tenis de masă, multe ţigări fumate, un ibric de cafea băut şi un joc pe calculator care prevesteşte viitorul apropiat al proprietarului apartamentului: You\'re a dead doctor.
 
Un element de bază al filmului este tragic-comicul, regăsit atât la nivelul caracterelor (asasinul 2 pare desprins dintr-o piesă de teatru de la 1900, artist tulburat cu mustăcioara lui de culoarea abanosului şi părul vâlvoi, introdus întâi ca un posibil martor impresionat de moartea unui om într-o salvare - "Se măresc ochii şi se fac ca doi nasturi. Se duce toată lumina din ei. E de filmat, de pus pe youtube" -, devenind apoi purtătorul unor şosete roz care i-au salvat viaţa într-o confruntare cu "2 malaci urâţi ca boala, Satana 1 şi Satana 2, nu altceva", ajungând în final să omoare cu sadism doctorul aşteptat, dar şi partenerul, vecina şi copilul de un an al acesteia), cât şi la nivelul situaţiilor sau al conversaţiilor (cei doi "răufăcători" discută despre supremaţia unor supereroi, divagând înspre potenţa lui Spiderman, Batman şi Superman, "un superspermatozoid în drum spre superovul", asasinul 2 spune o anecdotă despre crima perfectă a unui pitic - determinarea sinuciderii acestuia, vina medicului de a urgenţe este aceea de a-l fi salvat de la moarte, la secţia de Urgenţe, pe un anume Marocanu\', duşman pe care Gambon l-ar fi dorit fără suflare).
 
Deşi cei doi bărbaţi sunt evident diametral opuşi (aparenţă, vorbire, gestică), conflictul dintre ei apare în momentul în care asasinul 2 ridiculizează o scrisoare de dragoste primită de medic în liceu. Asasinul 1 reacţionează la această aşa zisă violare a intimităţii şi îl atacă verbal pe partenerul său. "Moldoveanul prost" pare să îi ignore jignirile şi reproşurile, însă îşi pregăteşte răzbunarea. Dezumanizarea treptată a asasinului 2 are drept replică umanizarea personajului interpretat de Florin Piersic Jr, dezvăluindu-se că acesta are un copil grav bolnav care urmează a fi operat, expunându-se în mod direct disperarea bărbatului în faţa fatalităţii morţii cuiva drag: el se adresează divinităţii într-un monolog presărat cu înjurături şi ameninţări, dar care se vrea a fi o izbucnire afectivă plină de sinceritate, o umilire în faţa unei credinţe lepădate şi în acelaşi timp o exigenţă a unei dovezi, nevoia unei minuni concrete. Deşi reuşeşte să surprindă esenţa personajului prin comportament nonverbal şi paraverbal, eventual prin replicile laconice rostite din când în când cu plictis, Florin Piersic Jr devine destul de melodramatic, monoloagele sale fiind disproporţionale şi neverosimile (legătura dintre semnificaţia cuvintelor, ton, intonaţie, ritm, cadenţă este slab realizată). Ioan Gutău, în schimb, îşi duce jovialitatea criminală la bun sfârşit, exprimând cu acurateţe tipul psihopatului de o calamitate dusă la extrem, care, în propria sa concepţie nu face decât "să fie relaxat şi să se bucure de viaţă".
 
Scenografic, filmul este redus la strictul necesar, marea parte a acţiunii petrecându-se între pereţii perfect albi ai apartamentului medicului, la fel de albi ca tricoul asasinului 2 care, culmea, rămâne nepătat de nicio picătură de sânge după cele 4 crime. Tot din categoria erori fac parte şi poziţia medicului după ce a fost omorât (este lipit de primul perete din apartament, ca şi când ar fi fost împuşcat de cineva care a intrat, în condiţiile în care asasinul 2 era deja înăuntru) şi urletele de durere ale asasinului 1 care zace pe podea împuşcat în picior (ţipetele lui nu încep imediat după împuşcătură, ci la câteva secunde bune după, cât timp bărbatul o ameninţă pe femeie nu se aude niciun sunet din partea sa, cât timp asasinul 2 şterge urmele de sânge de pe hol nu se aude, din nou, niciun ţipăt).
 
Problema finală rămâne, însă, care este, de fapt, problematica filmului. Un film de gen, dar nu prea de gen, dar de gen să fie. Puţin teatru absurd într-un personaj, mult minimalism şi prea multă dramă în celălalt. Un realism stângaci, cu o uşoară tentă de dilatare, combinat cu umor negru care să demonstreze că daca vreun anume Gambon vrea, poţi cu uşurinţă găsi, când te întorci acasă, 2 asasini cu câteva gloanţe ce au numele tău pe ele. Aparenţă, potenţă şi esenţă. Legea Talionului (Dumnezeu dă, Dumnezeu ia / asasinul asasinat). "Average man şi Supergrad" sau despre cum în viaţă nu există supereroi adevăraţi, doar criminali adevăraţi şi sunt tocmai ăia care se dau mari că fumează în salvare, dar de fapt aruncă ţigara şi-n taxi.

Regia: Florin Piersic Jr. Cu: Cristian Ioan Gutău, Florin Piersic Jr., Florin Zamfirescu, Olimpia Melinte, Daniel Popa

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus