Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Killing Time

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un indie cu gangsteri autohton şi o cireaşă filozofică-n vârf - Killing Time


martie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Picture this. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre. Cămăşi albe, cravate negre. Unul molfăie o scobitoare. Nu, nu sunt reservoir dogşi lui Tarantino. Dar pentru că sunt doi, Pulp Fictionize them. Costum negru şifonat. Cămaşă albă ieşind din pantaloni, cravată atarnândă, tenişi. Păr lung, barbă. Stau tolăniţi pe o canapea dintr-un apartament aproape gol. Şi aşteaptă, şi aşteaptă, şi aşteaptă.

Văzuţi de o cameră amorţită într-un plan american în şezut, uşor neglijent, care aminteşte în treacăt de minimalismul lui Jarmusch, cei doi joacă ping pong, fumează până când chiştoacele nu mai încap în scrumieră, pun de-o cafea la ibric şi mai ales, pălăvrăgesc. They are just killing time.

Imitaţia imitaţiei imitaţiei imitaţiei
. Killing Time-ul lui Piersic Jr. este un film autohton independent profund dependent de independenţii americani (Tarantino şi Jarmusch) influenţaţi la rândul lor de modelul independenţilor americani din anii '70( mafioţi, băieţi răi şi multă multă violenţă pe jumătate art house) impulsionaţi spre un cinema altfel de copii teribili ai Noului Val Francez (de la care se inspira Jarmusch) crescuţi în sânul revistei Cahiers du Cinéma care teoretiza în anii '50 conceptul de film de autor privind chiar în ograda Hollywood-ului unde descopereau un maestru al noir-urilor ca Howard Hawks, unul din cineaştii recunoscuţi ca influenţă de Godard (al cărui prim lungmetraj e tot un fel de noir minimalist care întoarce canoanele hollywoodiene pe dos) sau de Tarantino. Dacă mai pui că o parte din filmele astea au avut bugete la fel de reduse ca B movies-urile omagiate de aceiaşi Tarantino şi Godard şi că au recurs în parte la un minimalism de nevoie pe care îl găsim şi în Killing Time, tabloul independenţei filmului independent al lui Piersic este complet (fie, aproape complet).

Ce-i drept, filmul lui Piersic Jr. îşi recunoaşte locurile comune şi se joacă cu parafrazările în încercarea de a le da un fel de culoare locală, ba chiar un substrat cumva filozofic aducând în discuţie divinitatea, viaţa, moartea pentru a rezolva problema moralităţii în vieţile unor asasini plătiţi (de altfel, filmul a fost prezentat ca " o comedie extrem de neagră despre doi ucigaşi cu simbrie care au viziuni teribil de diferite asupra vieţii. Şi a morţii."), doar că demersul îi reuşeşte numai pe jumătate, una din scenele cele mai importante din acest punct de vedere fiind ratate de interpretarea regizorului-scenarist-producător-actor.

Cuplul de asasini plătiţi din Killing Time rămâne ca scos din filmele lui Tarantino, smotocit puţin - doar cât să piardă ultimul strop de apret rămas din filmele cu mafioţi ale lui Coppola sau Scorsese - autohtonizat oleacă şi pus să parafrazeze mai mult sau mai puţin la vedere pasaje din Kill Bill (discuţia despre sexualitatea unor Superman, Batman sau Spiderman e trimitere mai mult decât evidentă la o secvenţă concepută aproape identic din Kill Bill: Vol 2) sau Pulp Fiction. În cazul personajului lui Gutău (care, de altfel, ţine filmul în picioare la nivel de actorie) cum altfel decât în dulcele grai moldovenesc, adus la zi prin contopirea cu limbajul băieţaşilor de cartier.

De fapt, cam asta e esenţa personajului său. Un băiat de cartier şlefuit de nevoie care îşi bagă cămaşa în pantaloni în faţa şefului şi îşi face treaba fără prea multe fasoane. Nu îi pasă nici de urmele pe care le-ar putea lăsa, nici nu are mari mustrări de conştiinţă. Ceea ce trebuie să facă e să apese pe trăgaci, şi spre deosebire de personajul lui Piersic Jr., el chiar o face.

Celălalt asasin, un Florin Piersic Jr. a cărui interpretare reduce personajul la statutul unui figurant, se târşâie anost prin încăperi preocupat de starea copilului său care este operat în aceeaşi zi şi vag iritat de vorbăria celuilalt. Ascuns în baie îi dă telefoane soţiei care aşteaptă pe holurile spitalului şi invocă divinitatea negând-o în acelaşi timp într-o tentativă de rugăciune care se contopeşte cu blasfemia aducând pe undeva cu un fragment de teatru absurd (Futu-ţi dumnezeii mă-tii de dumnezeu care nu exişti, ai grijă de copilul meu!) prost pus în scenă, care trece milimetric pe lângă spectatorul care s-ar fi vrut atins (în teorie) de patetismul scenei. Nu mai pui finalul în care asasinul unu împuşcat în genunchi de-abia mormăie şi asta convenabil doar atunci când apare în cadru pentru a muri după câteva ore nu înainte de a afla că fiul lui a ieşit din operaţie şi e stabil. Carevasăzică Dumnezeul care nu există şi-a făcut treaba. Cel rău e pedepsit. Cei curaţi se salvează. Sau poate e mâna vreunui doctor de felul celui pe care cei doi ucigaşi trebuie să îl lichideze (ca în jocul pe calculator pe care îl joacă asasinul doi) pentru că a salvat pe cine nu trebuie.

Cu un personaj care s-ar fi vrut umanizat (are nevastă şi-un copil bolnav, suferă chiar dacă la rândul său provoacă suferinţă etc.), dar cu care nu prea poţi empatiza şi care nu are prea multe să îţi spună dacă îl priveşti detaşat, filmul îşi pierde totuşi presupusul substrat filozofic.

Ceea ce îţi rămâne în minte nu sunt întrebări despre viaţă şi moarte şi lume, ci monoloagele luuungi (destul de bune în umorul lor grosier) ale lui Gutău (care joacă impecabil!) despre supereroi, scenariul crimei perfecte, moartea de filmat! de pus pe youtube! a unui necunoscut şi faptele lui de vitejie de la fumat în ambulanţa la aruncatul ţigării în taxi, de la aventurile lui memorabile cu nişte târfe oarecare la ciorapii roz şi aprecierea lui Gambon.

Diferenţa dintre cele două personaje nu e viziunea asupra vieţii şi a morţii. Diferenţa e cinismul (tradus în anumite momente în umor). Personajul lui Gutău îşi aşteaptă victima cotrobăindu-i prin sertare şi citindu-i scrisorile din liceu, dar îl aşteaptă şi îl împuşcă de cum intră pe uşă , chiar dacă împroşcă cu sânge în toate părţile (ceva mai realist decât la Tarantino, e adevărat), chiar dacă face zgomot şi e nevoit să o ucidă apoi şi pe femeia care s-a nimerit să aibă nevoie de doctor şi bate la uşă auzindu-l şi chiar şi pe copilul rămas singur ale cărui ţipete ar putea să alerteze vecinii. Nu clipeşte când apasă pe trăgaci şi la fel ca personajele lui Tarantino nu stă să se gândească prea mult la cadavrele de lângă el. Unul serveşte drept suport pentru scrumieră, altul îl încurcă pentru că a lăsat prea mult sânge în urmă obligându-l să spele pe jos şi mai mai să se păteze.

Nu întâmplător el nu are niciun strop de sânge pe cămaşă. Asta nu e treaba lui. Comparativ cu personajul lui Piersic Jr., cel al lui Gutău poate părea cretin, dar e unul eficient. Şi asta e tot ce contează when it's killing time.

De-asta îţi rămâne în minte la fel ca şi suspansul construit cu ticăit de ceas şi discuţia cu victima în prim plan şi asasinul (din umbră) în amorsă din prima secvenţă şi liniştea spartă de sughiţurile mamei care ştie că va muri care se întrepătrunde cu urletele copilului bolnav rămas singur în apartamentul de lângă din ultimele secvenţe ale filmului.

Pentru că ele sunt luate de-a dreptul din reţetarul filmelor cu gangsteri, ajustate pe ici pe colo, îmbrăcate într-o formulă indie minimalistă interesantă, puţin originală, dar care nu dezamăgeşte până când se ajunge la cireşe filozofice sau alte profunzimi ascunse nereuşite.




 Toate articolele despre Killing Time


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Oana Ghera


Alte articole

 Entertainment de calitate - Killing Time, Lucian Maier
 Killing Time - proiecţie şi dezbatere în cadrul proiectului Film Menu - Să Film!, episodul 11, Comunicat de presă
 Despre oameni şi zei - Killing Time / Flight, Andrei Gorzo
 Film românesc independent? - Killing Time, Ioana Moraru
 Un film de gen, dar nu prea de gen, dar de gen să fie - Killing Time , Bianca Andreea Bănică
 Toate articolele despre Killing Time


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer