Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Unde ni se duc spectatorii


Observator Cultural, martie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În general, lumea nu e prea interesată de statistici, mai ales în cultură. Arta e inefabilă, nu se măsoară - aşa ajungem să nu avem idee despre ce se petrece, cine ce vrea şi ce, unde i se oferă şi, evident, nici politici culturale. Chiar dacă, uneori, se întîmplă lucruri ce ar merita un pic mai multă atenţie - sociologică.

La Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB), din 2010 în 2012, s-a înjumătăţit numărul de bilete vîndute - rotunjit, de la 200.000 la 100.000 (scăderea a fost graduală - 50.000 de bilete mai puţin în 2011 faţă de 2010 şi alte 50.000 mai puţin în 2012 faţă de 2011). În anii în care criza a lovit direct, numărul spectatorilor a fost în creştere - conform Raportului de management publicat pe site-ul Ministerului Culturii, în 2009 s-au vîndut cu aproape 100.000 de bilete mai mult decît în 2008 (221.900 faţă de 123.100), un an asemănător de altfel, din punct de vedere al gradului de ocupare, cu 2006 (123.419). Altfel spus, timp de cinci ani, incluzînd declanşarea crizei economice, tăierea salariilor bugetarilor şi politicile de austeritate, TNB şi-a menţinut şi crescut în mod constant publicul - pentru ca, dintr-odată, această audienţă să se prăbuşească. Cît se poate de normal să te întrebi: ce s-a întîmplat cu aceşti oameni? Au încetat să mai meargă la teatru sau au ales să se ducă la alte teatre? De ce nu se mai duc la teatru, de ce ar alege alte teatru şi care ar fi ele?

În primul rînd, să lămurim cîteva detalii, să le zicem, conceptuale: evident, numărul de bilete nu se referă la numărul de spectatori unici, pot fi 25.000 de spectatori care mergeau la TNB de patru ori pe an şi ulterior au ales să se ducă doar de două ori, sau 25.000 care mergeau de două ori, plus 50.000 care mergeau doar o dată sau oricare altă combinaţie posibilă, dar vom folosi termenul generic de spectatori pentru că, evident, pe scaunele din sală şad oameni şi nu bilete. Numărul total de bilete le include pe cele vîndute, ca şi invitaţiile la premieră şi gratuităţile de felurite tipuri, însă acestea din urmă două categorii reprezintă cantităţi neglijabile, care nu impietează asupra ideii generale. Şi, în sfîrşit, trebuie precizat că scăderea numărului de spectatori coincide cu o scădere a gradului de ocupare (de la peste 80% la puţin peste 50%) - căci, deşi trece printr-un lung proces de reconstrucţie şi reabilitare, TNB şi-a păstrat în mare parte ritmul de joc şi capacitatea sălilor.

Să trecem acum în revistă ce s-a întîmplat în ultimii doi ani la Teatrul Naţional. Întîi de toate, e în desfăşurare un întreg proces de construcţie. Efectele: Sala Mare (care are peste 1.000 de locuri şi e responsabilă de mare parte din public) e bîntuită de curent, pe durata iernii tinde să fie destul de rece şi inconfortabil înăuntru (sînt spectatorii sensibili sau nu la acest aspect legat de confort?); s-au inaugurat două noi săli, unde intrarea poate fi uşor nefamiliară (erau spectatorii ataşaţi de anumite săli?). Alte fapte: preţul biletului a ajuns la 60 de lei, cel mai scump din Bucureşti cu excepţia celor 70 de lei pentru Femeia care şi-a pierdut jartierele, un spectacol de Silviu Purcărete produs de Come­die şi care se joacă la Romexpo (am mai scris despre asta, cel mai mare preţ de la TNB e dublu faţă de cel de la Odeon şi cu 50% mai mare decît la Bulandra; au spectatorii venituri care să le permită astfel de costuri?); în 2012, Naţionalul a produs o serie de spectacole în mare măsură atipice pentru direcţia clasicistă a instituţiei - de la D'ale noastre al lui Gigi Căciuleanu la Năpasta lui Radu Afrim (are TNB un public interesat de nou sau au existat strategii de atragere a unui public specific pentru aceste producţii?).

Să mai spunem că trendul de fugă de la teatru nu se manifestă la alte teatre din Bucu­reşti, deci nu e vorba despre o tendinţă generalizată, aceasta fiind mai curînd una de creş­tere: la Bulandra, de pildă, au fost în 2011 45.490 de spectatori (gradul de ocupare - 94,2%), faţă de 35.021 în 2010 (92,16%), şi 46.729 spectatori (94,4% grad de ocupare) în 2012. La Odeon, în 2010 au fost 39.231 (82%), iar în 2011 - 40.247 (85%). Dacă aceste două instituţii au preluat o parte dintre "dezertorii" de la Naţional, această parte e nesemnificativă (de ordinul a puţin peste 10.000 faţă de cîteva zeci de mii) pur şi simplu prin faptul că mai mult de atît ar fi practic imposibil: TNB are de peste patru ori capacitatea sălilor oricărui alt teatru din Capitală.

Un alt debuşeu pentru amatorii de teatru ar fi spaţiile independente, în expansiune (chiar dacă precară) în ultimii ani - dintre care cel mai mare succes (şi pentru că propune o scenă cu perspectivă frontală şi supraînălţată, modelul italian specific teatrelor româneşti de repertoriu) îl are Godot Café-Teatru. La independenţi, însă, audienţa e foarte greu, dacă nu imposibil de măsurat, din cauză că fie intrarea este gratuită şi nu se emit bilete (de pildă, la UNTEATRU), fie intrarea nu este contabilizată în regim de bilet de teatru, neplătindu-se astfel nici timbrul teatral (multe dintre aceste spaţii au statut de cafenea / bar - căci nu s-ar putea finanţa din activităţi strict artistice); în Bu­cureşti, singurul spaţiu independent unde se "numără" spectatorii e Teatrul ACT. În general, deşi empiric se poate observa o creştere a sectorului de teatru independent, nu există nici un fel de date precise - care, paradoxal, ar servi, în loc să dăuneze (cum par să se teamă independenţii), acestei zone artistice, în ce priveşte alocările financiare sau, dacă vreodată ele vor exista, politicile culturale. (În plus, într-un oraş cu risc seismic precum Bucureştiul, orice organizator de evenimente ar trebui să fie interesat de evidenţa numărului de persoane de care e, pînă la urmă, responsabil, în caz că dă un cutremur, se prăbuşeşte ceva sau izbucneşte un incendiu şi vine ISU să te-ntrebe cîţi oameni are de căutat. Aviz şi teatrelor publice care lasă să intre studenţi etc. "nebiletizaţi", eventual dincolo de capacitatea sălii.) Şi pe urmă, ar mai fi de aflat şi dacă spectatorii TNB sînt atraşi, totuşi, de teatrul independent.

Nucleul dur în căutare de certitudini

În 2007, Teatrul Naţional a făcut un studiu de public ale cărui date pot furniza cîteva răspunsuri la mai toate întrebările din acest text - fiindcă el face profilul nu doar al spectatorului constant al TNB, ci şi al tipului de public în raport cu care instituţia şi-a construit strategia.

Astfel, conform studiului TNB, nucleul spectatorilor de la Naţional e format din oameni cu preocupări culturale, dar mai degrabă conservatori (afirmă că nu se uită la televizor, apreciază pictura, nu arta video etc.), care merg la teatru pentru notorietatea artiştilor şi faima titlului de pe afiş şi pentru care confortul sălii sau existenţa unui bar, a unei cafenele sau librării în foaier nu sînt importante, iar publicitatea / marketingul nu funcţionează. Preţul ideal al biletelor, în 2007, ar fi trebuit să fie pentru publicul din nucleu sub 30 de lei, căci 67% dintre aceşti spectatori au venituri reduse sau relativ reduse (sînt pensionari sau studenţi). Nucleul acesta - spectatorii fideli care au frecventat şi intenţionează să frecventeze şi pe viitor TNB - reprezintă cca 8,9% din populaţia Bucureştiu­lui, într-o marjă de prezenţă la teatru mergînd de la 120.000 la 228.000. Ăsta e, aşadar, publicul pe care se baza Naţionalul în 2007 - atît prin genul de produc­ţii din repertoriu (mai ales la Sala Mare), cît şi prin strategia de marke­ting (care punea accentul tocmai pe cît de cunoscuţi sînt actorii, de exemplu). Pe aceşti spectatori, detaliul că-i trage curentul în teatru nu-i deranjează, la fel cum nu sînt incomodaţi de faptul că biletele se pot cumpăra numai de la ghişeul TNB, între 10.00 şi 19.00 (lunea - de la 10.00 la 16.00), şi numai cu banii jos (din motive complexe, Naţionalul e practic singurul teatru pentru adulţi din Bucureşti care nu vinde bilete online - pînă şi Teatrul de Re­vistă "Constantin Tănase", al cărui public e în egală măsură conservator şi în vîrstă, oferă această opţiune). Sînt, însă, în mod sigur incomodaţi de preţul ridicat al acestor bilete - iar teatrul pare a fi conştientizat această problemă, de vreme ce la unele spectacole biletul a fost ieftinit (cel mai flagrant - la D\'ale noastre, unde sînt patru categorii de preţ, între 40 şi 16 lei). Scumpirea biletelor e unul dintre factorii cei mai probabili ai scăderii frecvenţei din partea publicului - "nucleu", iar sistemul de vînzare în mod cert nu încurajează alte categorii de spectatori. E un anume mecanism pervers în spate - pe baza logicii penuriei: imposibilitatea de a găsi bilete e văzută drept garanţie a valorii, coada dă măsura succesului, iar în jurul TNB există o întreagă mitologie a inaccesibilităţii printre potenţiali spectatori, întreţinută de altfel de cei aflaţi la celălalt capăt al telefonului pentru rezervări.

Unul dintre spectacolele produse în 2012 care are un grad de ocupare a sălii dezastruos este D'ale noastre, teatru-dans de Gigi Căciuleanu, invitat în Festivalul Naţional, cu turnee în străinătate de mare succes, cu succes de critică şi în mediul artistic. Însă publicul de bază al Naţionalului are alte aşteptări la Sala Mare şi nu e deloc permeabil la mesajele de marketing (atîtea cîte au existat); nucleul Naţionalului nu e în nici un caz avangardist, TNB nu a avut niciodată dans în repertoriu, iar spectatorii lui Gigi Căciuleanu nu sînt în mod preferenţial şi de TNB (OuiBaDa, spectacolul lui Căciuleanu jucat la Comedie în 2007, nu a avut probleme de public, dar nu doar contextul - printre altele, D'ale noastre se joacă acum pentru 1.100 de spectatori -, ci şi strategia de promovare a lui a fost diferită). În mod evident, avînd atîta încredere în audienţa sa captivă, teatrul nu a investit un efort de comunicare pentru atragerea unui public distinct, specific, pentru o producţie în egală măsură distinctă în repertoriul său.

Aş spune, aşadar, că spectatorii pe care s-a bazat Teatrul Naţional pînă acum, neinteresaţi de avangardă sau experiment, în mod cert nu s-au îndreptat în masă spre zona independentă. Cel mai probabil, cel puţin pentru o parte dintre ei, cei care şi-ar permite 60 de lei, dar ar vrea să primească în schimb certitudini (spectacole accesibile cu actori foarte cunoscuţi), programul în expansiune de la Palatul Copiilor este o opţiune - însă un alt competitor a intrat pe piaţă în aceşti ultimi doi ani: ArCuB. Pentru publicul conservator cu datele celui din nucleul TNB, e o destinaţie foarte posibilă: aproape de Naţional, preţuri sub 40 de lei, actori cunoscuţi în spectacole cu titluri atrăgătoare (Cehov, de pildă), promovare inclusiv prin reţelele Primăriei. Cine ştie...

Sigur, totul e o speculaţie. Ar fi nevoie de noi studii de public şi de ceva politici culturale, conform cărora să existe o dinamică între a oferi artă spectatorilor pe care-i ai deja şi a atrage spectatori noi pentru producţiile pe care-ţi doreşti să le ai în repertoriu. Deocam­dată, tot vindem castraveţi grădinarilor.
 



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer