Cu toate acestea filmul are un cuprins şi el trebuia umplut cu ceva. Regizorul încearcă cu o combinaţie ciudată între dialoguri amuzante de mafioţi în stilul lui Tarantino (şi dialogurile şi mafioţii) şi o dilatare a timpului cinematografic (o apropiere de timpul real) specifică Noului Cinema Românesc. Vedem doi asasini plictisiţi, care fumează ţigări după ţigări, se joacă minute-n şir cu degetele prin păr şi discută despre supereroi şi întâmplări din branşă. Problema nu e atât faptul că dialogurile nu sunt amuzante (cu excepţii) cât faptul că nu sunt din lumea care ni se prezintă pe ecran. Verosimilitatea universului diegetic este de la început pusă sub semnul convenţiei: trebuie să acceptăm existenţa unui cartel mafiot, condus de un boss cu nume italian, care are la dispoziţie o întreagă reţea de asasini plătiţi şi oameni specializaţi în curăţenie la locul crimei şi care omoară oameni la ordinea zilei... în România. Este o convenţie şi trebuie acceptată ca atare, doar că cele două personaje principale o sabotează cu fiecare replică şi acţiune. Dialogurile nu sunt doar în stilul lui Tarantino ci par traduse din Tarantino fără să existe o contextualizare la decorul românesc şi biografiile personajelor. Asasinul moldovean e un hibrid bizar între hipster şi cocalar cu preocupări şi vocabular când de mahala când de adolescent crescut la sânul culturii americane iar în final îi aflăm latura filozofică la pachet cu cea de psihopat criminal în serie. Ambii se îmbracă în costum negru, elegant (aflăm că şeful lor e de modă veche şi ţine la aparenţe) dar sunt dezlânaţi ca nişte boschetari. Sunt asasini de elită dar umblă cu nişte pistoale imense şi zgomotoase.
Dincolo de lipsa lor de verosimilitate, replicile personajelor sunt dureros de expozitive ("ştiu de ce ai remuşcări, tu ştii bine pe cine am venit noi să curăţăm aici, pe doctorul care l-a salvat pe Marocanu, deşi Gambone însuşi a ţinut să-l împuşte cu mâna lui etc.") tocmai ca să suplinească lipsa unor acţiuni care să ducă povestea de la cauză la efect sau pur şi simplu din lipsă de inspiraţie (asasinul oltean către cel moldovean: "Mă duc să mă piş."). Alteori ni se livrează prin acelaşi dialog denotativ, informaţii menite să proptească câte o acţiune slab motivată care se deşiră ca outfit-ul de killer al lui Florin Piersic Jr.: asasinul oltean pleacă din casă după ţigări... coboară 12 etaje, urcă-n maşină şi merge până la benzinărie, vecinei i se îmbolnăveşte brusc copilul şi în loc să-l ducă la spital, loveşte încontinuu în uşa doctorului. Alte acţiuni nu sunt nici măcar atât motivate: de ce (un asasin de meserie ar trebui să-şi pună întrebarea asta) e nevoie de doi profesionişti ai crimei să omoare un doctor? (mai ales că la început îl vedem acţionând singur). Aici găsim de fapt problema generalizată a filmului: există găuri în scenariu care sunt umplute cu vorbe.
Tot prin vorbe, filozofice, dar vorbe, se realizează şi singura trecere organică de la cuprins la final: asasinul ucis primeşte de fapt o lecţie (la figurat şi la propriu, pentru că celălalt i-o predă) despre raportul omului cu divinitatea. Dumnezeul în care nu crede şi pe care îl înjură şi conjură să-i salveze fiul (un moment foarte bun de altfel) îi ascultă dorinţa, dar îl omoară pe el.
Ca orice producţie independentă românească (o semi-tautologie) ultimul film al lui Florin Piersic Jr. gravitează în zona minimalismului chiar şi când vine vorba de echipa de filmare: regizorul e şi scenarist, producător, actor şi chiar monteur. Minimalismul se transformă în demiurgism şi, în ciuda unui montaj cam abrupt sau a nepotrivirii cu rolul (atunci când joacă împreună), asta nu ar fi fost o mare problemă dacă autorul filmului, voit sau ne-voit, nu şi-ar mai fi asumat şi un alt rol, acela de a face literatură, şi de a pune personajele să recite.