În ceea ce priveşte filmul de marţi seară, aspectele remarcabile ale filmului lui Marco Bellochio sunt, pe de o parte, prezentarea poveştii reale a Eluanei Englaro, care a provocat divergenţe de opinii pe tema eutanasiei pasive, şi raportul dintre evenimentele petrecute în 2009 în Italia şi cele pe care regizorul alege să le arate în acest film şi, pe de altă parte, carnea ficţională cu care el brodează scheletul narativ constituit din cazul Eluanei, adică cele patru poveşti pe care filmul le urmăreşte de fapt. Remarcabil, din prisma binomului realitate - ficţiune, dar şi din perspectiva procesului prin care ia naştere un film: unde începe eticheta de "inspirat dintr-un caz real" şi unde se termină creaţia unei minţi scenaristice care vrea musai să sugereze sau să sublinieze un anumit mesaj?
Eluana Englaro este o tânără care, în urma unui accident, intră în stare de comă vegetativă, iar la puţin timp după eveniment, tatăl ei cere sistarea alimentării ei cu ajutorului aparatelor, invocând dreptul la o moarte "naturală". După 17 ani de procese şi dezbateri publice, cazul Eluanei a încetat să mai fie unul particular şi a devenit o problemă de lege constituţională în care reprezentanţii sistemului politic şi cei ai Bisericii Catolice deţineau roluri importante în influenţarea opiniei publice. Cantitatea de informaţii despre caz în sine, pe care o prezintă filmul, este limitată la câteva declaraţii televizate citate, cea a premierului Berlusconi (memorabilă, de altfel) şi cea a măicuţelor care avuseseră grijă de Eluana după accident. Toată problema de fond, care a stârnit interesul public cu câţiva ani în urmă, este pusă sub lumina unor alte personaje, strategic alese de către regizor, să reflecte cauza principală pentru care cazul a făcut atâta vâlvă, tradusă, de fapt, prin morala filmul - cum poate un om să intervină asupra vieţii altui om şi până unde se întinde libertatea fiecăruia. Într-un final, toate cele patru poveşti aduc în primplan concepte mult mai umane şi mai puţin filosofice sau politice decât cele dezbătute în mod real. Acolo unde nu ajunge etica, peticim cu iubire.
Eluana este, aşadar, depersonificată în filmul lui Bellocchio, ajungând să fie doar o "frumoasă adormită", un basm televizat în care unii sunt mai mult sau mai puţin implicaţi, dar care îi leagă afectiv pe toţi. Un senator a oprit aparatul care o ţinea pe soţia sa bolnavă în viaţă cu ceva timp în urmă, iar acum trebuie să voteze legea pro/contra eutanasiei. Fiica lui protestează fervent pentru cazul Eluanei şi se îndrăgosteşte de fratele unui militant violent care susţine că Eluana e un soi de Mesia care trebuie să moară ca să se mântuie. O mamă ultra-catolică, fostă actriţă, crede cu disperare că fiica ei (în aceeaşi situaţia ca Eluana) îşi va reveni şi-şi dedică viaţa acestei speranţe, în pofida neglijării fiului şi soţului ei. Un medic salvează constant viaţa unei dependente de metadonă sinucigaşe care nu vrea să fie salvată. A salva sau a ucide.
Regizorul îşi construieşte povestea finală dintr-o serie de contradicţii şi coincidenţe care acţionează la nivelul intern al filmului, ele nu sunt reprezentate prin fapte sau evenimente concrete, ci se desprind din fiecare fir narativ şi converg spre o imagine de ansamblu despre care vorbeam mai sus. Filmul nu se grăbeşte să dea verdicte. Singura certitudine din finalul filmului este că Eluana a murit, în schimb, celelalte personaje urmărite rămân într-o stare de imprevizibilitate în ceea ce priveşte convingerile lor şi, cu atât mai mult, faptele lor. Filmul se constituie, deci, din însemnătatea lor metadiegetică, un fel de simbolistică a fiecărei forţe implicate în acest proces: sistemul politic - senatorul (reprezentând şi familia, dacă privim povestea cu soţia sa şi decuplarea ei de la aparate), sistemul medical - doctorul şi Biserica - mama ultra-catolică (interpretată de Isabelle Huppert) şi din poveştile lor astfel întreţesute încât să lase impresia unei universalizări a poveştii de la care s-a plecat. Cazul Eluanei nu trebuie discutat doar în termen juridico-medicali, ci şi în termeni sociali. Cât despre partea politică, se observă intenţia fină a regizorului de a satiriza domeniul, prin scenele întâlnirilor dintre senatori de la băile romane şi prin excelentul personaj al psihiatrului care se ocupă de aceştia.
Pentru mai multe astfel de filme, dar şi alte subiecte, la fel de interesante, consultaţi programul Cinepolitica 2013.