aprilie 2013
Ustanička ulica / Calea izbăvirii
În cea de-a treia zi a Festivalului Internaţional Cinepolitica 2013, la Cinema Studio am putut viziona filmul Ustanička ulica / Calea izbăvirii, în regia lui Miroslav Terzić. După ce a colaborat cu cele mai cunoscute agenţii locale de publicitate, Miroslav Terzić debutează cu un lungmetraj despre istoria recentă a Serbiei şi rămăşiţele uneia dintre cele mai mari atrocităţi de după cel de-al Doilea Război Mondial: războaiele iugoslave.

Filmul urmăreşte povestea unui tânăr procuror adjunct, Dušan, însărcinat cu investigarea crimelor de război, mai exact cazul unei grupări paramilitare care, la sfârşitul războiului, a dispărut fără urmă. Pe parcursul lui participăm la studiul cazului, care dincolo de un teanc de hârtii, dezvăluie mici secrete care trebuie ghicite pentru a găsi o pistă bună de explorat. Camera de filmat îi cântăreşte fiecare mişcare lui Dušan iar pelicula se transformă gradual într-o investigaţie specifică unui film poliţist. Violenţa brută şi suspansul succesiv al secvenţelor determină pelicula să jongleze cu genurile, trecând cu uşurinţă de la thriller la dramă istorică.

Pentru mine, povestea este atât un mod de a interpreta ritualul unei populaţii de a face curat în urma propriei istorii, cât şi un exemplu general al situaţiei în care întotdeauna un conflict uman de asemenea proporţii provoacă răni pe care încercăm să le eradicăm juridic. Spun "eradicăm" pentru că actul juridic de a pedepsi posedă o anumită grabă cu care vrea să repare greşelile, grabă care nu lasă rănile să se vindece de la sine, ci încearcă să le extirpe din fază incipientă.

Această grabă este subtil semnalată dacă nu în conţinutul filmului, atunci în titlul lui. Calea izbăvirii nu prezintă o situaţie încheiată, ci abia începutul unui drum pe care sârbii îl au de parcurs. Memoria cere timp, istoria vrea dreptate instant.

Filmul lui Miroslav Terzić arată că dreptatea trebuie căutată în subterane, acolo unde discursul istoric se opreşte şi întinde nişte mâini pe care dacă reuşeşti să le prinzi, vor schimba la faţă adevărul. Dreptatea nu rămâne la stadiul utopiei, ci prinde formă şi finalitate în filmul regizorului sârb, însă finalul cu cât este mai pozitiv, cu atât ridică un semn de întrebare cu privire la tributul neplătit al istoriei în faţa memoriei căreia nu pare să îi ajungă curăţenia de sezon. După răzbunare, memoria are nevoie să ierte călăii şi să împace victimele, pentru că adevărata mântuire este un proces care începe cu legea şi se termină cu sentimentele.

Regia: Miroslav Terzić Cu: Gordan Kicic, Rade Serbedzija, Petar Božović, Uliks Fehmiu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus