După ce scapă pe cont propriu din tabăra morţii, tânărul ajunge să se înscrie într-o societate non-guvernamentală de apărare a drepturilor omului şi să ţină conferinţe în mai toate statele importante ale lumii despre situaţia tragică a patriei lui. Aşadar, să spunem că meritul filmului nu este doar acela de a-i face cunoscută povestea, pe care el însuşi a avut de numeroase ori tăria să o facă publică. Adevăratul merit cinematografic, pentru care se spune despre acest film că ar putea schimba concepţiile spectatorilor despre viaţă, este acela că ridică mai departe nişte întrebări-probleme, mai presus decât cele legate de cazul particular al tânărului în cauză. Potenţialul filosofic sau de reflecţie pe teme politice îl dau însăşi personajele - cum reuşeşte regizorul să le surprindă când nu vorbesc şi, mai ales, declaraţiile ofiţerilor. Nu neapărat ce spun ei, ci cum o spun. Trivialitatea cu care vorbesc despre tortură ca despre o măsură cotidiană, degajarea cu care îşi recunosc faptele şi umbra de regret sau îngrijorare când vorbesc camerei despre copiii lor, cărora vor trebui să le mărturisească trecutul. În opoziţie cu poticnirile şi furia reţinută a tânărului încă bântuit de coşmaruri. Greutatea cu care înţelege societatea în care trăieşte şi faptul că încă vorbeşte despre Lagărul 14 ca despre acasă. Întreg filmul, capătă, deci, valoarea unui studiu de personaje, sau a unui studiu uman, mai bine spus.
Pentru spectatorul european, ca să nu mai vorbim de publicul prezent din capitală (filmul fiind difuzat în premieră în România), mărturiile despre violenţele frecvente şi abuzive din acele lagăre, aplicate nu doar adulţilor, ci şi copiilor, îndoctrinările severe, felul cum schimbă un sistem politico-ideologic percepţiile umane asupra valorilor fundamentale ca familia, libertatea, solidaritatea sau supunerea, sunt cu siguranţă impresionante. Însă, acest film impune şi chestiunea unui document-probă, lăsând să plutească în aer acuzaţii şi informaţii care pentru guvernul nord-coreean ar putea însemna dezvăluiri grave, la care publicul din afara graniţelor nu ar fi putut avea acces în mod normal. Pe lângă faptul că e frapant şi revoltător să afli că în zilele noastre se produc astfel de violări ale Drepturilor Omului, Camp 14 e un pretext excelent de meditare (ca să nu spun instigare) la anumite reacţii internaţionale împotriva unor atrocităţi. Altfel, ar rămâne pentru spectatori un simplu documentar cvasi-melodramatic despre cum unii oameni sunt torturaţi brutal, iar singurul moment de afecţiune umană trăită abia la 14 ani de către unul din ei s-a produs când un alt deţinut i-a îngrijit rănile într-o carceră pe care trebuiau să o împartă. Mi-ar plăcea să cred că e mai mult de atât...
Festivalul internaţional de film Cinepolitica vă mai oferă astfel de oportunităţi, de a vedea opere cinematografice mind-opening, până duminică, 7 martie 2013. E de neratat.