Problema eutanasiei a lăsat o amprentă mare în istoria recentă a Italiei. Cazul Eluanei Englaro, fata care a intrat în comă în urma unui accident de maşină şi care nu s-a mai trezit timp de 17 ani a devenit, în 2009, o problemă naţională. Totul a pornit de la tatăl care şi-a manifestat dorinţa de a renunţa la hrana artificială administrată fiicei sale, pentru a-i oferi acesteia posibilitatea unei morţi naturale.
Folosind povestea reală pentru a alcătui scheletul scenaristic, Bellocchio ataşează alte straturi narative, angajând tema eutanasiei în toate sferele din interiorul unei societăţi. Personal, cred că cel mai bun mod de a aborda firul logic al filmului este urmărind consecinţele fiecărui plan narativ în parte. Liniile deterministe prin care sunt conectate faptele şi trăirile personajelor creează o anumită ordine pe care haosul bătăliei ideologice o ascunde subtil.
Poveştile colaterale sunt în număr de cinci: fiica profund religioasă a senatorului care se îndrăgosteşte de un băiat din partea activiştilor anti-religioşi, senatorul care şi-a decuplat de la aparate soţia muribundă şi care este nevoit să voteze legea eutanasiei, dependenţa de droguri cu tentative suicidale care descoperă în doctorul care o păzeşte un om sincer, care alină, şi, în cele din urmă, mama disperată care mimează credinţa în mântuirea fiicei aflată şi ea în comă.
Problema eutanasiei devine problema tuturor. Printre secvenţele unui protest care devine prilej de ură între taberele pro şi contra, intrăm episodic în vieţile intime ale personajelor, unde recuperăm drama pierdută în discursul ideologic. Cei care suferă autentic sunt cei care sunt cu adevărat implicaţi în această dilemă. Regizorul construieşte un lanţ cauzal al suferinţei personajelor sale, iar pe măsură ce pătrundem în intimitatea lor, descoperim implicaţiile afective majore pe care le provoacă problema eutanasiei ca subiect supus dezbaterii juridice şi în general, ca obiect al criticii oricui.
Bellocchio este consecvent până la capăt. Nu amestecă poveştile sale cu vreo abordare teoretică. El păstrează registrul empiric pentru a oferi cu adevărat un impact asupra publicului, încercând să ne sugereze cu simplitate: adevărata dramă nu se află între a fi sau a nu fi de acord cu eutanasia, ea se află la nivelul cazurilor individuale.
Ceea ce noi numim alegere liberă este un raport de forţă câştigat împotriva oricărei tentative de intruziune. Cei intruzivi pot fi chiar prietenii, sau societatea în genere. Eutanasia, ca orice subiect dilematic, va fi mereu o chestiune de libertate individuală versus libertatea celorlalţi.
Atunci când Rossa îl întreabă pe doctorul Pallido de ce o împiedică să se sinucidă şi astfel, să-şi exercite dreptul la propria moarte, el îi răspunde că nici ea nu are niciun drept să-i ia acestuia libertatea de a o salva. Cred că această scenă sugerează cel mai bine perspectiva pe care regizorul vrea să ne-o prezinte. De altfel, întreaga poveste a celor doi evocă realitatea unei societăţi care nu ştie să discearnă între problemele cu adevărat importante pentru cetăţeni şi salvarea lor, şi problemele a căror rezolvare forţată nu aduce soluţii mai bune pentru cazurile deja pierdute.
Pentru mine, cel mai frumos moment cu care filmul îşi pregăteşte finalul este cel în care Rossa îl descalţă pe doctorul Pallido, gest pe care eu l-am interpretat ca pe o dorinţă de familiaritate faţă de un om care să o agaţe din nou de viaţă. Ea nu pare să renunţe la suicid pentru că el a convins-o de frumuseţea lumii, ci pentru că lumea i-a devenit frumoasă prin prisma prezenţei lui acolo, la marginea patului, la limita speranţei.