Având o distribuţie numeroasă, în care este inclusă şi actriţa şi cântăreaţa Natalia Oreiro, filmul este autobiografic şi prezintă copilăria regizorului din perioada marilor tulburări politice din America de Sud a anilor '70. Povestea este construită de la nivelul unui copil de 12 ani care priveşte din lumea lui viaţa dură şi clandestină a părinţilor. Juan are o sarcină grea pentru vârsta sa. El trebuie să joace viaţa lui Ernesto, un alter ego pe care părinţii săi l-au inventat pentru a-l proteja şi a-l menţine sub acoperire în societate. Deşi aflat la începutul procesului de maturizare şi descoperire de sine, Juan este nevoit să-şi construiască o viaţă alternativă care îl deconectează de la realitatea căminului parental.
În încheierea peliculei, regizorul îşi dedică opera părinţilor săi. Însă filmul nu oferă indicii care să-l transforme într-un elogiu al familiei, ci dimpotrivă, el pare să ilustreze percepţia unui copil privat de libertatea unei copilării fireşti şi aflat la graniţa dintre ideologia părinţilor şi iubirea lor inconştientă. Charo şi Daniel, părinţii lui Juan, trăiesc profilul revoluţionarului martir, pregătit oricând pentru sacrificiul suprem. Să mori sau nu pentru o idee, este o întrebare normală care-ţi trece prin cap atunci când vezi pregătirile lor pentru atentatele anti-guvernamentale şi seriozitatea cu care-şi joacă rolurile.
O uşă de salvare se deschide pentru personajul principal atunci când o cunoaşte pe Maria, colega de care ulterior se va îndrăgosti. Iubirea inocentă pare biletul către refugiu într-un spaţiu al afecţiunii şi înţelegerii, ferit de teama insuflată de o viaţă clandestină. Însă acest bilet se rupe cu uşurinţa unui adăpost fragil pe care stilul de viaţă impus de părinţi îl distruge într-o clipă. Juan nu poate evada din spaţiul strâmtorat al vieţii reale.
Regizorul Benjamín Ávila inserează printre scene realiste secvenţe de animaţie care acoperă cu fantezie ceea ce ar fi trebuit să fie scene de o violenţă brută. Aceste secvenţe ilustrează, poate, nevoia băiatului de a da o formă mai puţin dureroasă unor amintiri cu consecinţe grave, care îi creează un disconfort psihic.
Oricât de confuză ar părea intenţia regizorului, copilăria sa clandestină merită parcursă în variantă cinematografică fie şi numai de curiozitate faţă de toate poveştile reale pe care le-a oglindit prin exemplul său.