Timishort a fost deschis de un documentar realizat de Marie Losier (producător, regizor şi editor), The Ballad of Genesis and Lady Jaye. Un film despre Genesis P-Orridge (Neil Andrew Megson), artist alternativ britanic controversat, unul dintre numele importante de pe scena muzicală experimentală şi industrială, fondator al formaţiilor COUM Transmissions (la începutul anilor '70), Throbbing Gristle (partea a doua a anilor '70) şi, la debutul anilor '80, Psychic TV. Filmul centrează relaţia lui Genesis cu Lady Jaye Breyer (Jaqueline Mary Breyer) şi e narat din perspectiva lui Genesis. El evidenţiază chipul absolut pe care l-a avut (încă din start) iubirea dintre ei, o iubire care s-a concretizat, în timp, într-un proiect artistic şi social - pandrogin - un proiect prin care cei / cele doi / două dezbat probleme legate de identitatea de gen. Termenul pandrogin e o alternativă găsită de ei / ele la termenul androgin, care venea cu o istorie culturală însemnată, istorie pe care ei / ele voiau să o evite (pentru a putea construi ceva unic prin prin povestea lor).
Filmul e interesat în special de această parte din viaţa lui Genesis - ultimii douăzeci de ani din cei patruzeci şi cinci de activitate. Filmat pe 16 mm, filmul îmbină imagini curente cu imagini de arhivă, pe care le menţine pe acelaşi calapod vizual. Unitatea stilistică ar putea fi plusul pe care îl are proiectul Mariei Loisier ca film. Dincolo de acest aspect, dacă ştii dinainte sau dacă încerci să afli după vizionare date despre viaţa lui Genesis şi a lui Lady Jaye, rămîi cu impresia că filmul este, cumva, prea sărac faţă de realitate, şi că nu reuşeşte să formuleze o imagine explicită despre muzica lui Genesis, despre proiectul lor artistic sau despre ei, ca oameni. Filmul mai degrabă enumeră o serie de întîmplări, aleargă de la un eveniment la altul, lasă la vedere anumite date personale din viaţa celor doi / două, însă graba cu care trece de la un eveniment la altul şi detaliile de suprafaţă din viaţa persoanelor fac filmul să pară mai degrabă o colecţie de bîrfe decît o investigaţie asupra naturii artistice şi umane a celor implicaţi. Şi, văzută din această perspectivă, stilistica filmului pare mai degrabă una teribilistă, care caută cu orice preţ să impresioneze. În sensul acesta, filmul Mariei Loisier cu siguranţă are şi va avea un cerc solid de admiratori în persoanele care se raportează la artă ca la o excursie senzorială.
În deschiderea proiecţiilor din cadrul Competiţiei Internaţionale, Andrei Rus spunea că a selectat cele douăzeci şi trei de scurtmetraje în ideea de a provoca, dorinţa sa fiind aceea de a avea o competiţie în care să nu fie filme ce lasă spectatorul indiferent. Fie că vor plăcea la nebunie, fie că vor fi detestate, filmele pot deveni un prilej de discuţie aprinsă între spectatori.
Aseară au fost proiectate primele filme din Competiţie. Locul comun al acestor proiecte este aplecarea spre simbol. În afara lui Rafa (regizat de Juao Salaviza), care, împreună cu Velocity, au fost cele mai echilibrate proiecte din această prezentare primă, celelalte filme au fost încărcate de simboluri şi preţiozităţi, uneori dificil de suportat. În cazul unora dintre cei prezenţi în acest calup, cum este Simon J. Paetau, care se află la primele proiecte cinematografice, trecerile prin simbol sau articulările preţioase sînt căutări care pot fi înţelese.
Die Wüste Malo (Deşertul Malo), regizat de Louis Fried, a fost primul film proiectat. O poveste despre doi regizori (bărbat şi femeie, cuplu primordial) care caută să surprindă esenţa de dincolo de realitatea ce poate fi prinsă în imagine. Cei doi vor să transforme aparatul de filmat într-un forceps cu acţiune metafizică şi, astfel, să ofere o înregistrare-vehicul-transcendent. Chiar dacă unele planuri sînt deosebite - fără să fie neapărat originale din punct de vedere conceptual (reflexia străzii în geamurile unei clădiri de birouri) - discursul care însoţeşte imaginile este atît de infatuat din punct de vedere intelectual (şi atît de găunos în conţinut - de exemplu, ea îşi afirmă pasiunea pentru filosofie, poziţie din care constată că e una dintre puţinele persoane care şi gîndesc), încît, ca spectator, te simţi pus la colţ, în genunchi, pe boabe de porumb.
Mila Caos e un film cubanez realizat de Simon J. Paetau. Despre Sebastian, un tînăr de şaptesprezece ani care noaptea devine Mila Caos, personaj într-un teatru de travestiţi din Havana. Cu o realizare plată, filmul nici nu se afirmă prin ceva anume (dorinţa de a reliefa dezinteresul matern faţă de istoria în care e implicat Sebastian e destul de făţiş afirmată pentru a avea impact moral şi estetic), dar, pînă la urmă, nici nu deranjează prin nimic.
L'amour bègue (Iubire bîlbîită) e un film cît se poate de normal. Are actori deosebiţi - în care poţi observa un potenţial artistic mai mare decît cel de care dă dovadă acest proiect -, are cîteva planuri şi cîteva replici deosebite, însă nu depăşeşte prin nimic ideea de film de şcoală cît se poate de comod, de obişnuit. Tim încearcă să seducă o fată, însă odată ce e sub presiune, se bîlbîe puternic. Şi - în dorinţa de a o cuceri pe Victoria - trece prin diverse situaţii, mai degrabă comice decît dureroase. E semnat de Jan Czarlewski.
Polvo (Praf) e un proiect americano-mexican realizat de Angela Reginato. În care sînt recuperate imagini din filme educaţionale din anii '70 şi îmbinate cu imagini actuale, toate filmate pe 8 mm. Filmul pune în discuţie ideea de schimbare şi modul în care imaginile (ca asociaţii între date disparate) şlefuiesc memoria - o discuţie prilejuită de dispariţia unui tînăr în Ciudad de Mexico, la finele anilor '70, pe fondul turbulenţelor politice locale. Chiar dacă are un concept captivant şi abordează o temă deosebită, filmul pierde din temeinicie din cauză că nu îşi organizează dezbaterea printr-un curs coerent de imagini, în care temele amintite mai sus să fie incluse în mod organic şi să invite spectatorul la dezbatere. Comentariul din off e cel care anunţă temele acestea, imaginile fiind un suport pentru privire (sîntem la cinema). Şi, din nou, avem o serie enunţuri preţioase.
Velocity (Viteză) e o producţie britanică semnată de Karolina Glusiec. Un eseu despre memorie (prezentat sub formă de desen animat), memorie în care sînt depozitate imagini. Imaginile - tocmai fiindcă sînt în mişcare - se deplasează, se rătăcesc, dispar. Şi în acest caz comentariul din off apasă pedala de acceleraţie filosofică. Însă aici comentariul vine pe un teritoriu mai fertil: el însoţeşte desene trasate în linii generale - cît să recunoşti figura spre care trimite (astfel că desenul funcţionează precum noţiunile / conceptele, vizează generalul). Ceea ce dă filmului mai multă consistenţă conceptuală.
După proiecţie, Timishort şi-a mutat reşedinţa în Clubul D'Arc. Pentru o petrecere în care gazdă a fost trupa poloneză de hip-hop alternativ, noise şi electro-analog Napszyklat (o trupă destul de articulată). Din păcate, din nou, prea puţină lume. Poate că în zilele de sfîrşit de săptămînă lucrurile se vor schimba, Timishort ar merita un public mai consistent.