În conceptul estetic al filmului se împletesc două aspecte - grija autorului faţă de persoanele pe care le înfăţişează în proiect şi reţinerile sale faţă de ideea de a filma un cimitir. Avînd în vedere delicateţea subiectului abordat - întîlnirea cu moartea, apropierea de moarte şi dorinţa de a rămîne prezent în această lume, ca imagine (amintire pe care o au ceilalţi despre tine, ca om, şi chip real, atestat fotografic), - sînt binevenite fragmentarea chipului persoanelor care vorbesc şi plasarea unor elemente-cadru în construcţia auctorială în interiorul planului, elemente care discută cinematograful. Din chipul unei doamne, Paula Oneţ reţine numai ochiul, şi acesta filmat prin ochelarii pe care îi poartă doamna respectivă; chipul ei se oglindeşte în crucea despre care vorbeşte; astfel e subliniat faptul că istoria nu e prezentată direct, e o poveste mijlocită, oglindită, filtrată de o conştiinţă şi captată de un aparat. Prin faptul că lentilele aparatului şi conştiinţa autorului sînt prezentate făţiş drept instanţe narative, viziunea autorului devine cît se poate de onestă.
Dorinţa Paulei Oneţ de a evita confruntarea directă cu cimitirul, dorinţa de a nu-l obliga pe spectator să privească frontal spre ceea ce înseamnă cimitir sînt vizibile tot ca fragmentare a spaţiului (re)prezentat. Semnele definitorii ale acestei abordări sînt imaginile care înfăţişează frînturi de cimitir, decupajele de pe monumentele funerare sau o construcţie în care autorul discută coordonatele spaţiale ale relatării cinematografice, printr-un joc repetat cu profunzimea cîmpului şi cu claritatea imaginii.
Totuşi, filmul nu e lipsit de imperfecţiuni. În debutul său, camera urmăreşte pregătirile pe care le fac unii săteni pentru a arăta bine în pozele dedicate monumentelor funerare. În timpul acesta, în banda sonoră curge un reportaj radio care vorbeşte despre afacerea cu monumente funerare. E un tip de coincidenţă care artificializează demersul documentar, privirea în realitate. Ideea de documentar (observaţie) presupune o investigaţie în care autorul descoperă şi, prin munca sa, şi spectatorul descoperă. În acelaşi timp, demersul observaţional învaţă spectatorul să privească în realitate încît, la rîndul său, să reuşească să descopere. Ori apariţia acestui gen de coincidenţe (la radio e vorba exact despre tipul de demers pe care îl vom vedea pe ecran) marchează superioritatea autorului faţă de spectator: autorul deja ştie despre ce va fi vorba şi e într-o poziţie din care îi poate spune spectatorului că el ştie.
La fel, problematică e şi ieşirea din poveste. O secvenţă în care aparatul de filmat, într-un travling lent, cuprinde cimitirul în cadru, în timp ce - pe banda sonoră - toaca îşi derulează cîntul ritmat. Această suprapunere imagine-sunet e o nouă marcă a prezenţei auctoriale. Ca o concluzie a demersului, o concluzie care ar putea spune că orice am face (monumente funerare, instantanee) cu toţii vom păşi pe undele cîntului respectiv către un alt loc. Nu e atît de important mesajul pe care îl trasmite acest final, ci faptul că aici există un mesaj pus de autor. Ceea ce, din nou, ştirbeşte din calităţile acestei priviri în realitate.