Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2013

Timishort, 2013, ediţia a 5-a (III)


FilmSense, aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Proiecţiile competiţionale s-au sfîrşit sîmbătă seara, astă seară, duminică 28 aprilie 2013, urmînd să aibă loc festivitatea de premiere şi proiecţia de închidere a festivalului. Pentru mine e a patra prezenţă la Timishort - nu am fost la prima ediţie - şi, din perspectiva selecţiei internaţionale, e cel mai slab festival dintre cele văzute. Nu ştiu dacă acest fapt e din cauza filmelor primite spre selecţie sau dorinţei lui Andrei Rus de a avea o gamă cît mai diversă de proiecte, în ideea de a mulţumi şi irita pe toată lumea (odată că oricine ar găsi proiecte care să îi placă şi, în acelaşi timp, proiecte care să îi fie indiferente). Eu cred că unui festival mic, cum e Timishort, i-ar sta bine să prezinte în cadrul competiţiei în primul rînd proiecte valoroase, chiar dacă tematic şi stilistic ele nu ar cuprinde o plajă foarte mare de posibilităţi. Nu întîmplător, poate, în 2013 a fost şi cea mai slabă audienţă în festival. După doi ani în care selecţia a fost de calitate - 2010, 2011 - ediţia 2012 a festivalului cred că a înregistrat cel mai mare număr de spectatori - sala de la Timiş fiind aproape plină la multe proiecţii. Programul destul de îndoielnic din 2013 e puţin probabil să facă pe cineva să aştepte cu nerăbdare competiţia din 2014. Ori acest fapt e cu atît mai dureros cu cît Timişoara e un oraş superb. Şi cu cît potenţialul Timishort de a creşte armonios e real, dacă va fi administrat bine financiar şi artistic.

Competiţia românească a oferit patru vizionări. Primul film a fost Tabăra din Răzoare a lui Cristi Iftime. Filmul a fost prezent la Cannes 2012, în secţiunea filmelor de şcoală, Cinéfondation (unde va merge în 2013 Tudor Jurgiu, cu În acvariu). În ce mă priveşte, dintre regizorii care deja au fost prezenţi în festivaluri cu scurtmetraje, Cristi Iftime şi Mihai Sofronea sînt realizatorii în care văd cel mai mare potenţial auctorial. Dintre cei doi, pe Cristi Iftime îl cunosc mai bine prin prisma proiectelor pe care le-a realizat, în ultimii trei-patru ani văzîndu-i-le pe toate. Timi, 15 iulie (care a şi primit premiul Timishort 2011), iar acum Tabăra din Răzoare.

Ceea ce e clar la Cristi Iftime e că are un ochi format, unul care atunci cînd priveşte şi conceptualizează şi - prin conceptul-privirii - ajunge să arate o poveste într-un mod cît se poate de natural. Să arate, fără să judece, fără să moralizeze. Ori treaba asta e esenţială pentru a reuşi să creezi ceva autentic, ceva de valoare în cinema. Promiţător e şi faptul că în filmele sale întîmplările relatate şi stilul de a le relata e nu urmează aceleaşi coordonate. În Timi cinematograful e discutat făţiş, prin modul în care aparatul de filmat urmăreşte cîteva minute din vacanţa la mare a unei familii care are în plasament un băiat. În 15 iulie cinematograful e un mijloc prin care e descoperită sensibilitatea unor persoane, o descoperire total neabuzivă, una în care imaginile de pe ecran sînt porţi către viaţa personajelor de dincoace şi de dincolo de film. Tabăra din Răzoare izbuteşte să construiască portretul a doi tineri într-o vizită la medic şi o excursie pe munţii care împrejmuiesc tabăra în care se află cei doi. E un film în care şi temerile sau misterul şi visurile de perspectivă şi amorul clandestin sînt rostite curat, cu o modestie artistică îmbucurătoare.

Tatăl meu e cel mai tare e un film produs de MediaPro şi regizat de Radu Potcoavă. Gangsteri autohtoni, aşchia nu sare departe de trunchi, complicaţii cu mafiile locale, Bucureşti, rakeţi. O abordare convenţională, secvenţe involuntar hilare (un copil de 13 ani vinde o cămaşă pe 50 de lei şi o felaţie), muzică produsă de Media Pro pe coloana sonoră, uneori simţi că urmăreşti o parodie involuntară la filme de tipul Pulp Fiction.

Pe Paula Oneţ şi pe Manuela Borza le-am cunoscut în cadrul Competiţiei locale organizate la TIFF 2012. Filmul pe care îl au în Timishort - Connection Lost - a fost prezentat şi acolo. Sînt două autoare de film tinere (acum sînt masterande în Bucureşti) şi în proiectele lor pot fi văzute promisiuni deosebite pentru viitor. Şi în acest film şi în cel semnat de Paula Oneţ, după FEL şi CHIP, despre care am vorbit ieri, se văd încă mărcile studenţiei, însă, în timp, cred că discursul lor se va maturiza şi se va rafina. Connection Lost e proiectul pe care l-au prezentat la încheierea unui stadiu de pregătire în Turcia. E un film în care fetele discută cu familiile lor (prin Skype) posibilitatea ca ele să rămînă să studieze mai departe în Turcia. Prilej pentru a vedea clişeele raportării la anumite spaţii socio-culturale, prilej de a vedea cum sînt privite în familiile celor două fete grija şi durerea inerente unei posibile distanţări între membrii familiei. Ca substrat, filmul pune în discuţie şi capacitatea tehnicii de a deveni teren pentru dezbatere familială, un suport al unei posibile apropieri pe care spaţiul real nu o mai face posibilă momentan.

Treizeci e un proiect realizat de Victor Dragomir. Un film de calitate medie, care nu excelează la vreun capitol, însă împotriva căruia nici nu te poţi ridica vehement. O întîlnire între foşti colegi de liceu, la vreo zece-unsprezece ani după absolvirea acestuia, cu prilejul unei zile de naştere. Problemele cotidiene ale fiecăruia, amorurile neîmplinite, lucruri rămase nerezolvate între unii dintre ei duc acum la soluţionări reprobabile. Clipele tensionate ale filmului sînt relatate într-o construcţie de tip video-clip, pe o piesă cîntată live - în localul în care se întîlnesc tinerii - şi pe o piesă de club în care stroboscoapele sînt sursa de lumină prin care accesăm (sacadat) rezolvarea conflictelor între cei de pe ecran.

Din Competiţia internaţională trei proiecte mi-au atras atenţia în mod deosebit în vizionările de sîmbătă. Unul grecesc, realizat de Konstantina Kotzamani, Arundel. Un film cu o imagine exemplară, în care - prin recurs la obiceiuri străvechi şi superstiţii - e discutată abordarea exhaustivă a realităţii: cum poţi cuprinde - în gîndire, în expresie şi în acţiune - întreaga realitate încît să nu obţii niciodată rest? (şi, astfel, să nu laşi neprevăzutul să îţi modifice cursul planurilor). Alături de Misterio (despre care am discutat în relatarea anterioară), Arundel şi Ce que mon amour doit voir sînt preferatele mele şi sper că unul dintre ele va primi trofeul Timishort. Ce que mon amour doit voir e proiectul de debut al lui François Bonenfant. Filmul are trei planuri-secvenţă cu aceeaşi durată, în care e prezent acelaşi bărbat. În primul e (numai) prezent, în al doilea cîntă un cîntec, în al treilea în banda sonoră curge cîntecul respectiv în varianta originală. Un film conceptual care chestionează modul în care spectatorul priveşte ecranul (şi e privit de acesta, în acelaşi timp) şi modul în care cinematograful îşi construieşte relatarea, fiind subliniate instanţele sale - construcţia realistă (bărbatul e privit şi priveşte), construcţia dramatică (bărbatul cîntă) şi construcţia magică (bărbatul e privit şi priveşte, cu muzică adăugită în fundal, ceea ce deschide o nouă sferă de discurs - muzica e alegerea autorului, prin intermediul ei autorul spune ceva despre personaj, îl caracterizează, îi caracterizează şi privirea şi, prin toate acestea, spectatorul e ghidat spre anumite idei - care nu mai sînt neapărat un rezultat al gîndirii sale, ci sînt impuse de instanţa cinematografică ordonatoare).

Un film impresionant prin munca depusă în realizarea sa este Toto al polonezului Zbigniew Czapla. O animaţie realizată manual (mai mult de un an de muncă în douăsprezece minute de film), în tuşe expresioniste care, ca într-un caleidoscop, enumeră amintiri şi visuri pierdute.

Singurul proiect românesc prezent în Competiţie este Dacă 6 era 9, un film realizat de Ivana Mladenovic în cadrul workshop-ului Aristoteles 2011 în Vama (Suceava). Ceea ce vedem pe ecran e mai degrabă un making of la un posibil film. Cu toate că are în faţa obiectivului o persoană cît se poate de fascinantă (Corneliu Simionescu, artist şi vizionar, localnic, un domn care face filme despre Ştefan cel Mare, în care el e interpret principal, un domn care cîntă piesele lui Toto Cutugno şi care a fost la închisoare pentru că şi-a ucis tatăl), din film reies mai degrabă dificultăţile Ivanei Mladenovic în a struni materialul de lucru pe care îl are la dispoziţie. Filmul nu are o structură coerentă, nu are nici o viziune estetică definită.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Experienţe eclectice - Festivalul Internaţional de Scurtmetraje Timishort, Ediţia a V-a, Ela Duca, Gabriela Filippi, Anca Tăbleț, Irina Trocan
 Timishort, 2013, ediţia a 5-a. Încheiere, Lucian Maier
 Timishort 2013 şi-a desemnat câştigătorii, Comunicat de presă
 Atestare fotografică - după FEL şi CHIP (As You Like It) la Timishort, 2013, Lucian Maier
 Timishort, 2013, ediţia a 5-a (II), Lucian Maier
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer