Ca mai toţi cineaştii, François Ozon ştie să manipuleze. În filmele sale de la debut - Sitcom (1998) şi Les amants criminels (1999) -, se simţea plăcerea lui de a-şi transforma personajele în marionete. Apoi, a adăugat filmelor sale şi puţină tandreţe, ca în pelicula Le temps qui reste (2005) sau delicateţe în Le refuge (2009). În filmul Dans la maison, François Ozon devine un soi de pictor edwardian şi construieşte un labirint al oglinzilor, analizând raportul dominat - dominant. Mixând Smultronstället / Fragii sălbatici (1957), Teorema (1968), Funny Games (1997) şi Good Will Hunting (1997), regizorul francez dezvoltă un dispozitiv narativ complex ca să sondeze adâncimile "normalităţii". Scenariul bogat dezvoltă trei direcţii: satirizarea burgheziei din suburbiile franceze, reflecţii pe seama artei şi creaţiei şi variaţiuni pe tema frustrării şi a voaierismului. Toate acestea sunt judicios asamblate, pline de coerenţă, în acest scenariu - adaptare a piesei El chico de la última fila (2006), scrisă de Juan Mayorga.
Astfel, Germain, un profesor de literatură franceză, pasionat de La Fontaine şi de Céline, este deprimat de ceea se petrece în sistemul educaţional. El se plânge mereu soţiei sale, un curator de galerie de artă, de nivelul scăzut de interes al elevilor săi, cărora le pasă doar de pizza sau de gadgeturi. Sub pretextul de a folosi adjective caracterizante, profesorul le dă ca temă elevilor o compunere în care să povestească ce au făcut la sfârşit de săptămână.
François Ozon are o soluţie pentru acest "soldat" blazat, salvându-l de la melancolie, aşa cum şi filmul său este salvat de realism social. Printre elevii săi, definiţi prin sărăcia stilistică a compunerilor, Germain îl descoperă pe Claude. Acesta povesteşte despre un week-end petrecut în sânul familiei unuia dintre colegii săi, folosind însă termeni stranii, aproape dispreţuitori. În plus îşi încheie compunerea cu «Va urma». Stârnit de acest elev, Germain încearcă să afle unde vrea să îl conducă Claude şi îl încurajează pe acesta să scrie. Profesorul e din ce în ce mai curios să afle dacă tatăl descris e chiar aşa de frust sau dacă mama colegului lui Claude e deopotrivă mediocră şi seducătoare. În scurt timp acest foileton îi devine indispensabil; profesorul este sedus de jocul voaieristic-literar al adolescentului.
Filmele lui Ozon sunt maşinării perfecte, ce adesea fac implozie, spulberând ordinea şi morala aparente din familie (una dintre temele sale favorite). Profesorul şi elevul privesc într-o casă - precum voaiorii lui Hitchcock din Rear Window (1954) - cum oamenii se iubesc, se luptă sau se "ucid". Deşi par nişte "destine mici", ele sunt demne de urmărit. Ozon a mizat pe teatralitatea scenariului, de aceea o parte din casă devine scenă pentru lumea din exterior care o analizează. Claude nu este imobilizat precum James Stewart în filmul lui Hitchcock şi-şi invită spectatorii să viziteze "locurile crimei". Integrat în familia colegului său, Raphaël Artole, Claude pare fascinat de această familie "normală". Vrea să afle ce se ascunde, de fapt, după pereţii "prea albi" ai grădinii din suburbie. El evocă, în eseurile sale ironice, "parfumul de femeie din clasa de mijloc" şi gradul de plictiseală din microuniversul burghez. Pe măsură ce misiunea sa de infiltrare progresează, implozia din familia-cobai devine inevitabilă. Secvenţele din casa lui Rapha sunt supuse analizei critice a lui Germain, dar şi a spectatorilor. François Ozon provoacă un vertij intelectual amestecând, cu umor robust, tribulaţiile unei familii în faţa unui "corp străin" şi fantasmele unui profesor curios. Claude, acest efeb ce perturbă traiul liniştit, aminteşte de Terence Stamp din filmul Teorema al lui Pier Paolo Pasolini.
Regizorul a găsit în adolescentul Ernst Umhauer unul dintre puţinii actori care pot nelinişti fără a teroriza. Dacă adolescentul doreşte să-şi satisfacă dorinţele sub privirile unui public, o face transformându-l pe profesor în victimă. Germain este atras de acest cherub sau vede în el doar un substitut al fiului pe care nu l-a avut?
Cineastul ne livrează un film despre manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra. Regizorul pune în prim-plan o familie mic-burgheză cu o femeie depresivă (Emmanuelle Seigner redă cu farmec toropeala acelui trai), un tată la fel de grosolan ca şi fiul său, cu toţii bulversaţi de apariţia nou-venitului. Alături, se află cuplul profesor-galeristă, scoşi din plictis de eseurile unui adolescent Kristin Scott Thomas este impecabilă în rolul soţiei arţăgosului profesor. În tandem cu Fabrice Luchini, oferă caricatura unui cuplu erodat de monotonie. Profesorul devine, încet-încet, un monstru rătăcit în labirintul ficţiunii, manipulat de elevul său.
Pelicula Dans la maison e o explorare a relaţiei dintre ficţiune şi viată, autor şi cititor, dar şi a artei de a spune poveşti. Bazat pe o scriitură alertă şi ludică, filmul lui François Ozon este sofisticat, elegant şi inteligent, dar fără prea mult suflu.
Regizor: François Ozon
Scenarist: François Ozon, Juan Mayorga / Muzica: Philippe Rombi / Operator: Jérôme Alméras / Producător: Eric Altmeyer, Nicolas Altmeyer, Claudie Ossard / Monteur: Laure Gardette
Distribuţia: Fabrice Luchini (Germain), Ernst Umhauer (Claude Garcia), Kristin Scott Thomas (Jeanne Germain), Emmanuelle Seigner (Esther Artole), Denis Menochet (Rapha Artole)