Literatura ca dinamită - Dans la maison

Tulburat de intuiţia literară dovedită de un elev în compunerea sa despre casa unui coleg şi despre familia acestuia, un profesor de franceză (Fabrice Luchini) îl încurajează imprudent pe tînărul scriitor (Ernst Umhauer) să voyeurizeze şi să literaturizeze în continuare. Pomenită şi în titlul filmului lui François Ozon, casa respectivă este (ca şi cea din clasicul Céline et Julie vont en bateau, al lui Jacques Rivette) literalizarea unei metafore de-a lui Henry James: este "the house of fiction". Şi, în această reprezentare, e ocupată de o familie mic-burgheză arhetipală (mai degrabă transatlantică decît "pur" franceză): tatăl şi fiul urmăresc la televizor meciuri de baschet, în timp ce mama casnică (Emmanuelle Seigner) visează cu ochii în reviste de decoraţiuni interioare - totul sub privirea literară a spionului, care, pe lîngă faptul că le e duşman de clasă, mai e şi orfan de mamă. Iniţial, privirea lui combină superioritatea afectată cu senzualitatea creepy (stîrnită de femeia matură). Poate şi pentru că se simte atacat în propria fiinţă de membru al burgheziei culturale - un littérateur (lite-ratat) căsătorit cu o galeristă (Kristin Scott Thomas) -, profesorul îi vorbeşte despre etica descrierii literare şi îl pune să-i citească pe Flaubert, Cehov & co. Între timp, el şi soţia sa neglijată (care se proiectează în personajul casnicei) devin tot mai captivaţi de misterele casei, pe care le comentează la fel de aprins ca soţii-detectivi-amatori jucaţi de Woody Allen şi Diane Keaton în Manhattan Murder Mystery. (Sarcasmele soţului la adresa galeriei de artă a soţiei sînt tot în tradiţia lui Allen.) Îmboldit de profesor să extragă din -casă- mai mult conflict, mai multe complicaţii, scriitorul livrează episod după episod, iar Ozon pune în scenă (şi, parţial, pe coloana sonoră, sub formă de lecturi în voice-over) tot ce scrie el. Şi bineînţeles că, pe măsură ce scriitorul revizuieşte - stăpîna casei ba-i acceptă, ba-i respinge avansurile, în timp ce colegul lui ba se sinucide, ba nu se mai sinucide -, distincţia dintre ceea ce inventează şi ceea ce trăieşte pe bune se pierde total. Ceea ce se păstrează e spiritul adolescentin al istorisirilor lui: ce vede el, la fiecare incursiune în casă, e dictat ba de prejudecăţile lui de clasă, ba de wishful thinking-ul sau de autocompătimirea lui.

Totuşi, departe de a fi o jucărie inofensivă în mîinile lui, imaginaţia literară se impune ca o sursă de energie revoluţionar-destructivă, pe care profesorul e incapabil s-o conţină. Este funcţia ideologică a instituţiilor burgheze pe care le slujesc el şi soţia lui - educaţia literară liceală, respectiv arta de galerie - să strunească asemenea energii wild, să le canalizeze în forme aşa-zis edificatoare sau inofensiv decorative: predicile lui despre responsabilitatea etică a scriitorului care-şi portretizează semenii, instalaţiile ei lame cu păpuşi gonflabile ce poartă mustăţi de Stalin. Dar, Ozon fiind un provocateur cu vechi ştate de plată (chiar dacă instalat în idiomurile şi instituţiile cinematografului mainstream), imaginaţia literară nu e definită, în filmul lui, nici ca sursă de edificare, nici ca resursă ornamentală, ci ca o ameninţare la adresa ordinii şi a stabilităţii identitare burgheze: ea, imaginaţia, îl urmează la baie pe tăticul mustăcios al unui coleg de clasă, pune la îndoială heterosexualitatea unui profesor şi resexualizează femei între două vîrste, neglijate de soţii lor. Celebrarea subversivităţii ei scoate filmul din masa exerciţiilor cinematografice de metaficţionarism (care nu mai reprezintă de mult o noutate nici măcar la Multiplex, după cum atestă Seven Psychopaths) şi îl aşază în descendenţa sublimului Céline et Julie..., chiar dacă nu şi pe acelaşi palier valoric.

Ce se întîmplă -în casă- (extinzîndu-se inevitabil pînă în casa profesorului însuşi) e întotdeauna generic - sigur, genul însuşi trecînd de la mystery & suspense la soap şi farsă (în timp ce muzica trece de la pseudo-Bernard Herrmann învolburat la jazz languros, şi de acolo la sirop pianistic). Evident că, Dans la maison fiind un film atît de meta-, personajul scriitorului e criticat necontenit de personajul profesorului, ba pentru recursul la o psihologie simplistă a orfanului, ba pentru o rezolvare barbara-cartlandistă, ba pentru personajul unidimensional al colegului - căruia scriitorul, receptiv la critici, îi mai adaugă, prompt, încă o dimensiune. Dar însăşi promptitudinea asta a demonstraţiei - a ostentării mecanismelor ţeserii de poveşti - condamnă evenimentele narative de-aici să rămînă subţiri, nu imaginate pe deplin, ci mai degrabă ipotetizate şi diagramate: un inventar ordonat, uşor mecanic, al posibilelor combinaţii dintre personajul scriitorului şi celelalte personaje. Ozon (care la ora asta tocmai îşi lansează un nou film, Jeune et jolie, în competiţia Festivalului de la Cannes 2013) e la fel de ordonat şi în amplasarea omagiilor sale către artiştii cărora le e dator: profesorul merge la un film de Allen, pomeneşte la un moment dat numele lui Pasolini, iar propriul său nume, Germain, îi este şi prenume - marcă nabokoviană a villain-ului încurcat într-un păienjeniş narativ de care tot el e responsabil.