Ozon, regizorul francez care reuşeşte să uimească la fiecare film de-al său, nu se repetă. Curios, ludic, neconvenţional, el se aventurează cu plăcere în genuri diverse, iar poveştile sale au de fiecare dată un filon de subtilă perversitate. Mereu cupluri burgheze surprinse cu pantalonii în vine, cu detalii din intimitate, bine înşurubate într-o societate cu probleme diverse. Narativ şi stilistic vorbind, filmele sale sunt aparent simple, fără accente şi montaje elitiste postmoderne, prea căutate. Poveştile lui curg. Şi, scenă după scenă induc, prin acumulare, o tensiune şi o dorinţă a spectatorului de a afla ce va fi mai departe.
Filmul de acum, aparent cuminte, despre un profesor care se bucură că a descoperit ceva talent literar la unul dintre elevii săi, dezvăluie viaţa de pedagog ce trebuie să-şi facă şi el temele acasă, să corecteze lucrări şi eseuri inepte, viaţa de cuplu cu problemele de comunicare sau materiale. Şi, bineînţeles, încă o oglindă despre viaţa de elev, cu o perspectivă originală, a unuia sărac care vrea să îmbrace peste inima sa haina parfumată a normalităţii, a îndestulării, a familiei normale, iubitoare.
Ca de obicei în filmele lui Ozon, unul din marile plusuri, în afară de povestea atipică, este distribuţia (în special cea feminină). Acum o avem pe Kristin Scott Thomas în postura soţiei profesorului, lucidă şi atentă, cu o tunsoare nouă care o pune în valoare, cu mimică deseori comică. Plus Emmanuelle Seigner care-şi oferă iar corpul celebru, într-un rol casnic, semi-cuminte. Lor li se alătură cei din distribuţia masculină - protagonistul, profesorul cu dorinţă de mentor, Fabrice Luchini, aşa cum ştim şi din filmele lui mai vechi, care e în stare să-şi transfigureze fizicul smerit, de şoricel, în scene când o privire de-a sa sau o replică rostită natural, cu aerul că totul e uşor, realist, că nu joacă, luminează cadrul, povestea. Elevul de aici, adică Ernst Umhauer, cu alura longilină, puberă, dar cu zâmbet la fel de rău şi de ademenitor cum avea Tadzio în Morte a Venezia când îşi chema victima, merge cu bine pe gheaţa subţire a rolului de căutări nu numai literare.
După Angel Deverell, încă un film de-al regizorului despre cuvinte, idei şi creaţie, despre căutarea sensurilor din spatele lor şi puterea lor de seducţie. Numai că acum povestea e modernă, a zilelor noastre, şi se complică pe măsură ce avansează spre finalul vag previzibil.
Cu un laitmotiv muzical delicat şi frumos, filmul se înfăşoară în jurul spectatorului ca un şarpe de apă. Vocea din off care citeşte eseul în timp ce noi vedem ce s-a întâmplat (sau imaginat), ca şi adresarea eroului direct camerei, dau filmului o dulceaţă cu aer din filmele lui Truffaut. Mici ironii, mici detalii comice sunt presărate peste tot cu discreţie, de la obiectele erotice din galeria soţiei profesorului, la cele din casa prietenului spionat. Pe măsură ce flacăra de scriitor se aprinde în elevul isteţ, iar eseurile sunt livrate profesorului şi citite de acesta cu voce tare, terminate toate cu "Va urma ", procedeul măreşte suspansul poveştii.
Ideea de a fi omul din faţa ta de pe stradă, de a privi spre casele luminate, ca altădată fetiţa cu chibriturile, şi de a te întreba dacă înăuntru oamenii sunt împreună, fericiţi şi sătui, cred că a trecut prin minţile tuturor. Aici ideea se aşterne pe hârtie, într-un galop de roman social-erotic, de maturizare.
Pe măsură ce realitatea nu se mai deosebeşte de ficţiune, iar cuvintele ademenesc spre rezolvări interzise, filmul, chiar şi când se lungeşte puţin, farmecă. Franceza atât de melodioasă, poveştile voyeriste, mereu intrigante prin căutări şi unghiurile dein care se priveşte, te ţin atent.
Cuvintele pot construi o lume, personaje, stări şi emoţii. Pot să ofere alternative posibile, mult mai interesante decât realitatea monotonă. Spre sfârşit, povestea trage cu ochiul - ca rezolvare în cadru - la Woody Allen, dar fără umorul acid al replicilor cineastului american.
Un film despre dorinţe secrete, despre plăsmuire şi retorică, despre reguli de naratologie şi talent (sau lipsa lui), despre cotidian versus fabulaţie. Toate într-un mix blând, cercuri calme ca atunci când amesteci măslina în martini. Râsul apare şi dispare, gluma se schimbă brusc în dramă, iar aceasta se dezbracă la loc în farsă. Autor şi spectator în propria viaţă, eroii sfârşesc să se influenţeze, să semene chiar. Codurile cromatice din finalul emoţionant oferă o morală amară.
Un film pentru toată lumea, cu ritm lent şi semne de întrebare provocatoare. Nimic exagerat, o insinuare amăgitoare. Răzbunarea sau încercarea puterilor se stinge, dar cuvintele continuă să se rostogolească cu tumbe în aer în artificii de supoziţii.
Dacă aţi văzut vreun spectacol după piesele lui Juan Mayorga şi v-a plăcut, nu rataţi această ecranizare după o piesă a sa. Are destule nade, ca să vă atragă.